Sunday, August 10, 2008

Panza de paianjen de Cella Serghi

YZAD00005 Povestea mea referitoare la acest roman, a început undeva în Castelul Reginei Maria din Balcic, cand mama mi-a spus, vazându-mă extrem de încântată de locaţie despre o scriitoare interbelică, care a descris superb Balcicul şi perioada când ne-a aparţinut. Ea se numea Cella Serghi iar cartea „Pânza de paianjen”. Am ajuns acasă.. am căutat-o, fusese reeditate de revista Tango, spre fericirea mea... şi am ajuns să o citesc undeva între 2 din cele 3 mari zone importante ale cărţii. Eram pe plaja de la Ezerets (undeva la vreo 20 si ceva de kilometri mai jos de Vama Veche) şi deschid cartea.. şi încep să intru în lumea Dianei Slavu.. o lume care pendulează între Mangalia şi Balcic ca peisaj maritim şi Bucureştiul. Fiind undeva între primele 2, pe o plaja relativ pustie.. m-am abandonat cărţii şi încă de pe prima pagină am fost purtată în poveste.. năucită am citit despre Petre Barbu şi vara de la Mangalia... fugitiv, am cunoscut-o pe Ilinca care ne prezintă povestea Dianei prin ochii ei şi prin caietele Dianei. Povestea te captivează total încă de la început, încât nici nu realizezi bine când eşti în centrul Bucureştiului şi când ajungi pe digul Mangaliei sau în Balcic admirând panorama dinspre Capul Caliacra.

Despre Magalia şi Bucureşti

"În Bucureşti multe din cunoştinţele mele nu mă recunoşteau pe stradă, atât eram de arămie, aproape neagră. Georges m-a întâlnit într-o dimineaţă pe stradă şi, până nu i-am surâs, nu m-a recunoscut. Eram atât de schimbată, încât chiar la Constanţa, unde ne-am oprit o zi şi unde toata lumea era înegrită de soare, pielea mea aramie uimea. Nu s-ar fi mirat nimeni daca s-ar fi ştiut cum se trăia în Mangalia atunci. Din zori şi până în prânz, şi după amiaza alte câteva ore, nu făceam decât să stau întinsă pe nisip, sub un soare dogoritor, ca un cristal încins. Nu se pierdea vremea, ca la Constanţa, unde exista un cazinou, şi drumul la Mamaia, nu se stătea de vorbă la aperitive, la buveta, ca la “Movila”, nu intra nimeni în cabină ca să-şi pună ruj, pudră, sau să-şi schimbe costumul de baie, nu se purtau umbreluţe. La Bucureşti nu erau pe atunci ştranduri. Lumea îşi petrecea vara mai mult la munte. Dar cei care se înapoiau de la mare, şi, mai ales, de la Mangalia, se recunoşteau de departe şi trăiau încă multe zile, ca un ecou prelungit, vacanţa."

Despre prima imagine a Balcicului, văzut prin ochii unei Diane ce îşi lăsese inima încă în Mangalia.

"Ca in toţi anii, am muncit cu pumnii strânşi, cu o voinţă de fier. Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de scoală, cine n-a cunoscut aceasta cursă peste obstacole care e pentru mulţi copii, o învăţătură, nu ştie ce înseamnă voinţa, dorinţa de a străluci la examen. Şi Michi era dintre aceştia. Am plecat în vacanţă cu aceeaşi anxietate fără nume şi aceleaşi tulburătoare nădejdi ca pe vremea când aveam şaisprezece ani şi tata ne trimitea la Mangalia. Deşi de data aceasta călătoream spre Balcic, şi acest nume avea pentru mine ceva din farmecul cuvintelor pe care, în copilărie, le repetam fără a le întelege sensul şi, poate, pe cel al asemănării cu Balbec, despre care vorbeşte Proust, totuşi, în închipuire, se iveau mereu digul Mangaliei şi Petre Barbu, în toate imaginile pe care le păstram secrete-n sufletul meu. Abia când m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lurnină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele şi-1 răspândeau apoi cu forţe gigantice, iar în depărtare, o mare albastră, ca o revărsare a cerului pe o parte din uscat, abia atunci m-am trezit."

Un roman ce nu seamană cu nimic din proza noastră interbelică. Poate doar se resimt mici influenţe. Influenţe ale lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Rebreanu. Cert este că în final, Cella a dat României o mică capodoperă care la ora actuală este încă acoperită de negura uitarii. Şi apreciez efortul celor de la Tango, de a readuce în atenţia tinerilor această scriitoare. Pentru mine.. lectura între cele 2 puncte ale Marii Negre, m-a ajutat poate mai bine să pricep romanul, încât nu am putut să-l las din mână în acel weekend până nu am întors ultima pagină.. Doream să ştiu cum se termină aventura acestui argint viu numit Diana Slavu.

!!!Citat 1 despre Diana si Ilinca si prietenia lor AICI

12 comments:

Luminita Rosioru said...

Tocmai am terminat de recitit Panza de paiajen. Nu stiu a cata oara.
Am descoperit-o in biblioteca mamei, pe cand aveam 14 ani, editia din 1968. A ramas de atunci cartea mea de suflet, desi, in decursul anilor, am citit carti mai bune, autori mai talentati ori mai celebri si, filoloaga de formatie, imi dezvoltasem un oarecare spirit critic. O reciteam in perioada stundentiei, dupa fiecare sesiune de vara, ca sa ma destind, sa uit de greul lecturilor obligatorii. De fiecare data ii descopeream un farmec aparte, ceva in plus ce-mi scapase la o lectura anterioara. Placerea cu care o descopar de fiecare data cred ca-si are izvorul in faptul ca sunt constanteanca si mi-am petrecut toate vacantele de vara intre varstele de 2 si 18 ani la Mangalia, la o matusa ce locuieste la o azvarlitura de bat de geamia descrisa in carte. In adolescenta am descoperit in orasul meu strada Marii si palatul Sutu, alaturi de care, intr-o casa modesta a locuit o vreme scriitoarea.
Afland de prietenia dintre Cella Serghi si Mihail Sebastian si Camil Petrescu, am citit si am indragit deopotriva si romanele celor doi, gasindu-le un fir comun, [o atmosfera familiara ce-i uneste, dincolo de deosebirile de stil. Am mai citit si Mirona, mi-a placut, dar Panza... a ramas preferata mea. E o carte care te face sa-ti pui intrebari chiar si acum, in sec.21, despre rostul tau ca femeie.

Ana-Maria Stanciu said...

Am descoperit Panza de Paianjen in adolescenta si am recitit-o de multe ori, pana cand s-a ratacit in biblioteca si am uitat de ea. Acum am 27 ani si am fost foarte surprinsa sa m-apuc de carte si sa nu pot s-o las din mana pana la final, exact ca in adolescenta. Nici acum, dupa 10 ani si destule incercari in viata mea nu mi se pare banala, ba din contra, i-am descoperit noi si noi intelesuri. Bineinteles, ca adolescenta te fascineaza iubirea pentru Petre Barbu, acum marturisesc ca mi s-a parut mai interesant de urmarit evolutia casniciei cu Michi. Oricat de captivant e zbuciumul dintre copertile cartii, si oricat stiu ca e bine sa citesti, sa tragi concluzii si atat, nu ma pot opri sa nu intreb - cat din Diana Slavu este Cella Serghi? Mie mi-ar placea sa stiu ca nu este numai imaginatie, si ca Panza de Paianjen a fost realitate mai mult decat imaginea fermecatoare a Balcicului antebelic, plaja din Mangalia si Bucurestiul saraciei de dupa razboi.

Dia Ungureanu said...

Cred ca am sa o recitesc pentru a scoate din ea cateva din pasajele preferate din moment ce vad ca este o carte care revine in atentia publicului. Ma bucur nespus ca au fost destui oameni care au ajuns aici cautand o recenzie a cartii.

Anonymous said...

Tie nu ti s-a parut ca ar fi varianta EI la "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"? Eu, personal, dupa ce am citit "Panza de paianjen" am inteles-o mai bine pe Ela din "Ultima noapte de dragoste...".
Daca vrei, poti sa-mi trimiti parerea ta pe araia_rulz@yahoo.com
ms

Anonymous said...

Astazi am terminat de citit aceasta carte.M-a fascinat povestea si am ramas placut surprinsa de final cum ca Diana a reusit sa vada ca viata poate avea si unele parti bune .Minunata cartea .

Cipriana said...

Din tot ce am citit eu despre Cella Serghi, pot sa iti spun, draga Ana-Maria, ca foarte mult din Diana Slavu este Cella.
Ea a dorit sa scrie o singura carte, despre viata ei, si era convinsa ca va muri la 35 de ani.
Din fericire, presimtirea ei nu s-a adeverit, pe niciun plan.
Eugen Lovinescu a intrebat-o, dupa publicarea romanului "Panza de paianjen", ce va mai scrie si vazand-o ca ezita in rostirea raspunsului, i-a zis ca nu este posibil sa-si fi povestit chiar toata viata in acest roman. Si atunci ea a zis ca i-a ramas totusi o experienta nepovestita, si anume perioada in care a scris romanul. Si asa a aparut "Cartea Mironei", care in 1950 s-a numit "Cad zidurile", dar la reeditarea Cella a facut schimbari substantiale si a decis sa ii schimbe si titlul. "Cartea Mironei", sau "Mirona" in alte editii, este, cum spune autoarea, "Jurnalul unui roman", pentru ca e povestea unei scriitoare, si aduce in fata publicului mari adevaruri, greutatile pe care le intampina un scriitor, inainte ca produsul finit al muncii sale sa ajunga la cititori.
O recomand pe Cella Serghi tuturor, pentru ca eu am 16 ani, si citind despre ea, am intalnit oameni care o recitesc si la peste 40 de ani, deci nu are varsta. E minunata!

Spawning said...

Puteti afla date biografice din viata Cellei cautand in anticariate "Pe firul de paianjen al memoriei". Acum am terminat-o ( pentru a cata oara?!) si am rupt-o.. Asa se intampla cu toate cartile ce imi ajung in suflet..

Stein said...

Am citit Panza de paianjen pornind de la Accidentul lui Sebastian, cautand sa aflu mai multe despre Balcic. Povestea de dragoste a Cellei Serghi mi-a revelat o alta lume, unde vacantele aveau gust de vacanta si marea gust de mare. M-a facut sa vreau sa merg la Constanta si Mangalia, sa vad daca a mai ramas ceva din atmosfera turceasca de altadata. Iar Balcicul... de nedescris. Candva o sa merg acolo.

andres said...

Te astept pe www.SerialReaders.com! In noaptea asta povestim despre Panza de paianjen a Celliei ;)

Gheisha said...

se pare ca eu sunt singura persoana de pe planeta careia nu i-a placut aceasta carte; in afara de cateva pagini(cele in care tatal ei intra in spital si moare) mi s-a parut o lamentare cap coada; cat de saraca era ea, ce mult muncea, ce nefericita era etc.

Alina said...

Cella Serghia si a ei "Panza de paianjen" a fost o surpriza placuta pentru mine. Cartea am citit-o pe nerasuflate, imprumutata fiind de la o prietena. Un stil cursiv, imagini vizuale puternice, o autobiografie interesanta. Influentele lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Rebreanu nu sunt deloc intamplatoare, Cella fiind prietena acestor scriitori.

Anonymous said...

Desi am doar 14 ani am citit cu mult interes aceasta cartea care pur si simplu m-a vrajit.Nu mi-a luat mult sa inteleg ca ,,Panza de paianjen`` este o carte ce nu are varsta si o carte ce poate fi recitita de sute de ori.Ma bucur ca Cella Serghi a avut curajul sa-si expuna mare parte din viata intr-o opera.Sper ca si urmatoarele generatii vor citi cu entuziasm aceasta lectura.