Tuesday, February 10, 2009

Mircea Cartarescu - Orbitor Aripa stanga citate partea 1

Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim pe-o bucăţică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului. Viitorul, care este înstrăinare, depărtare şi răcire, a rupt în mii de ciozvîrte globul iniţial, a căscat răni hidoase în trupul unităţii fiinţei, goluri care s-au lăţit tot mai mult, depărtînd grăunţele de substanţă şi lăsînd un sînge fotonic, gâlgâitor, să circule între ele.

Noi înşine, deşi un organ neînsemnat al lumii, suntem într-un fel întreaga lume. Totul e peste tot deodată şi-n fiecare clipă.

Da, masculinul şi femininul, sulful şi mercurul, yin şi yang din emblema colinei însorite şi a celei umbrite. Trăim în două medii, aşa cum un copac trăieşte-n aer şi-n pămînt, crengile fiindu-i rădăcini aeriene, iar rădăcinile ― crengi subterane.

Spaţiul e paradisul, timpul este infernul. Şi cît de ciudat este că, la fel ca în emblema bipolarităţii, în miezul umbrei este lumină şi în lumină stă sămînţa umbrei. Căci altminteri ce este memoria, fîntîna asta otrăvită din miezul minţii, din paradis?

Şi ce e dragostea, apa limpede şi răcoroasă din adîncul iadului sexual, perla cenuşie din scoica de foc şi de urlete sfîşietoare? Memoria, timpul regatului fără timp. Dragostea, spaţiul domeniului fără spaţiu. Seminţele opuse şi totuşi atît de asemănătoare ale existenţei noastre, unite peste marea simetrie, şi anulînd-o, într-un singur mare sentiment: nostalgia.

Cu toţii avem memoria trecutului, dar cîţi dintre noi ne putem aminti viitorul? Şi totuşi stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă?

Dacă n-am suferi cîineşte cîtă vreme nu căutăm şi nu ne torturăm cu întrebări la care ştim prea bine că nu putem răspunde, pentru că răspunsul nu va fi un cuvînt sau o frază, ci o modificare reală şi dramatică a schemei noastre corporale şi a esenţei fiinţei noastre.

Orice detaliu ai fi explorat, mereu trebuia să alegi cîte o ramificaţie, să ignori restul desenului şi să te fixezi doar pe un detaliu al detaliului iniţial, şi apoi pe un detaliu al detaliului detaliului.

1 comment:

Necredinciosu said...

Poate te interesează şi o altă faţă a "marelui" Cărtărescu. http://www.sentinta.ro/articole/editorial/view/necredinciosu-ii-raspunde-poetului-de-curte-mircea-cartarescu