Thursday, January 31, 2013

Castelul din Dublin Irlanda - interior

Încă de când ajunsesem la castel am decis să ne înscriem la tur. Zis și făcut! Ne-am dus să cumpărăm bilete (apropo se acordă discount de student dacă aveți orice fel de legitimație la voi) și așa am văzut că mai aveam aproape o oră până la următorul tur în engleză. Așa că ne-am învârtit prin curtea castelului și când ceasul a bătut ora 13, ne-am înființat fericiți la intrare așteptând să ne vină ghidul. 

Aveam niște idei preconcepute despre cum vorbesc irlandezii, așa că îmi era puțin frică că poate ne plimbăm cu ghidul vreo oră prin castel și nu înțelegem nimic. Din fericire nu a fost cazul. În primele 2-3 minute până ne-am obișnuit cu el ce a fost mai greu, dar apoi am înțeles totul fără probleme. Din fericire mai toți ghizii de aici vorbesc o engleză frumoasă și clară. Și sunt glumeți nevoie mare! 5 minute de istorie... pac o glumă să ne atragă atenția, iar 5 minute de istorie, iar o glumiță inocentă. Cert este că nu am avut timp să ne plictisim în tot turul. Ghidul a putut să ne capteze mereu atenția când simțea că ne pierde. Și mai rar am văzut asemenea ghizi să facă mișto de ei și de irlandezi în general. Bancurile Irlanda vs Uk erau la ordinea zilei. 
Intrarea oficială în Castel. 
Connolly Room - locul unde puteți vedea documentul din 1916 când Irlanda se proclama Republică. Aceasta este de obicei prima cameră vizitată.
De ce se numește această încăpere Connolly Room? Pentru că în urma *Revoluției de Paște* din 1916, în această cameră a fost ținut James Conolly, cel care a condus revoluția în Dublin. Aici și-a trăit ultimele zile. 
A doua cameră se numește *State Drawing Room*. A fost construită în anul 1830 drept camera principală pentru organizarea diverselor recepții. Camera se foloseste și în ziua de azi pentru diverse întâlniri ale demnitarilor. Aici am aflat de unde provine expresia cu *to save face*. Pe vremuri cică femeile se *fardau* cu ceară, așa că aveau un fel de planșeu care să stea între ele și șemineu. Iar în momentul când simțeau că ceara se scurge, își cereau scuze și dispăreau în altă cameră pentru a își salva fața.
Apoi a urmat camera tronului. Aici am admirat tronul făcut pentru George al IV-lea, care era mai măricel. După ce a venit la tron sora lui, scaunul a suferit câteva modificări, picioarele fiind scurtate, încât regina să nu mai pară atât de caraghioasă bâțâind din picioare. Așa că au adus și un scăunel. Păcat doar că tronul tot mare era. Doi oameni puteau sta în acel scaun.
Camera aceasta se numește *State Dining room* sau camera cu tablouri. Aici o să găsiți cele mai multe picturi cu foștii conducători ai regiunii. Camera datează încă din 1740 și a suferit puține modificări de-a lungul anilor. Interesant de observat este că tavanul are același model ca și covorul. Am observat că prin Castel sunt foarte multe lucruri gândit simetric. Probabil cei care au trecut pe acolo erau mai obsedați de ordine și disciplină. Regele stătea de obicei în mijloc pentru a supraveghea mai bine masa. Era mereu cu fața spre geamuri. Și pentru a se asigura că nu ratează nimic a instalat oglinzi între geamuri, astfel reușind să vadă fiecare expresie de pe fața mesenilor. Un alt fel de Big Brother.
Ultima cameră din cadrul turului a fost *Saint Patrick Hall* adică sala Sf. Patrick, care și astăzi este folosită în mod curent pentru conferințe și recepții. Se pot observa pe acolo aproape toate steagurile Uniunii Europene.
Este cea mai mare sală din cadrul castelului, aici ținându-se pe vremuri balurile. Așa că e normal că a fost mereu foarte frumos gătită și îngrijită. Picturile de acolo din sală ne arată 3 tablouri importante și anume încoronarea regelui George al III-lea, Sfântul Patrick care aducea creștinătatea în Irlanda și Regele Henry al II-lea vorbind cu căpeteniile Irlandeze.
Turul s-a sfârșit în mod evident la magazinul cu suvenirurile al castelului. Unde chiar aveau multe lucruri drăguțe, deși recomand să ieșiți pe strada principală de acolo, unde sigur găsiți 3 magazine de suveniruri mai ok.

Tuesday, January 29, 2013

Centrul orasului Kalofer Bulgaria

Kalofer este un orășel în inima Bulgariei, chiar la poalele munților Balcani. Așezarea a luat ființă cândva prin secolul 16, urmând ca la 1640 să apară și mănăstirea din localitate. Desigur că există și o legendă despre formarea orașului, și anume că pe aici prin zonă bântuia o ceată de voinici, căpetenia lor fiind Kalifer. Și precum în poveștile cu Robin Hood acești haiduci veseli îi atacau pe cei răi și bogați, în cazul acest fiind vorba de turci. 

Orice caravană turcească trecea prin zonă era imediat acostată de acești haiduci, lucru ce nu-l bucura defel pe sultan. Așa că acesta a permis rebelilor să-ți facă o așezare în această zonă cu promisiunea că vor lăsa în pace caravanele turcești. Kalifer acceptă acest târg și formează orașul Kalofer de astăzi. Se mai zvonește că în acele vremuri băieții mergeau până în Sopot de unde își furau câte o mireasă pe placul lor.
Am pornit din Sofia către Kalofer într-o sâmbătă dimineața de iulie. Prin gară se adunau puștanii pentru a evada la mare. Savurez o cafea, cumpăr bilet și merg spre tren. Ajungând în tren constat că am reușit performanța de a cumpăra bilet fără loc. Așa că scanez repede mai multe vagoane în căutarea unui loc. Nu m-am lămurit dacă trebuia eu să cer, sau tanti de la BDZ să mă întrebe. Oricum am înțeles că locuri se vând doar în stațiile de plecare. Cel puțin așa mi-au spus niște tăntițe din diverse gări. Partea bună este că am găsit un loc de care m-am bucurat până în Kalofer. 

Odată ajunsă la gară constat cu surprindere că am ales fix trenul care trebuie (erau mai multe la fiecare 30 de minute) în sensul că în fața gării ne aștepta un maxi taxi (marșrutka) care să ne ducă în centru. În cazul în care nu știați bulgarii au o anumită manie să pună gara la câțiva km de oraș și dacă nimerești un tren mai gol, nu prea are cine să te ducă până în centru. Desigur.. pentru unii există mereu varianta cu autostopul.
Chiar în piața centrală se găsește una dintre cele mai vechi școli din Bulgaria, cea a dascălului Botio Petkov, cunoscut drept tatăl lui Hristo Botev. Clădirea din imagine fiind construită în 1848.
Taxa de intrare este de 2 sau 3 leva. Și dacă tot ajungeți până aici e păcat să nu intrați. Mai ales că puteți vedea care a fost începutul învățământul în Bulgaria, cum arătau băncile, cum și ce predau învățătorii în acele timpuri. Din păcate, nu prea e permis să faci poze. Deși dacă reușești să te strecori poți fura 2-3 imagini. Mi-a părut rău că nu exista taxa foto ca să pot poza în voie cu aparatul.
Deși sunteți sub munte, din pacate vara este tare cald pe acolo și în zona centrală nu prea sunt copaci pe unde să te ascunzi. Așa că simți puțin că te scurgi pe dalele de acolo.
Scoala lui Botev și centrul de etnofolclor.
Partea bună este că nu ai nevoie de hartă. Orășelul este tare mic, având doar câteva străduțe. Și dacă poți să îngâni câteva lucruri în limba bulgară sigur vei găsi o bunicuță care să te ajute și să te plimbe pe străduțe.
Prima tăntiță care m-a băgat în seamă a fost în maxi taxi-ul cu care veneam spre centru. Eu tocmai o sunasem pe mama să-i spun că am ajuns și sunt ok și imediat ce am închis telefonul, aceea băbuță drăguță a început să vorbească cu mine. Întâi în limba română puțin și apoi s-a mutat pe bulgară când a văzut că înțeleg. avusesem bafta să nimeresc o profesoară de istorie din Silistra, care fiind destul de în etate prinsese perioada când Silistra fusese în Cadrilater așa că învățase română. 

Acum dacă locuia în inima Bulgaria se plângea că nu mai avea cu cine să exerseze și că uitase multe cuvinte. A coborât cu mine în centru și vreo 15 minute mi-a povestit istoria orașului, ce înseamnă Botev pentru ei și apoi a plecat mulțumindu-mi că am venit până acolo și lăsându-mi numărul ei de telefon în cazul în care am vreo problemă.
Normal că am început să vizitez tot ce era în centru. Bisericuța de acolo părea primitoare. Din păcate se oficia o nuntă. Așa că doar am băgat capul în interior să văd cum este și apoi am început să urc scările către statuia lui Botev din vârful dealului. 
Bisericuța văzută de pe scări. Urcam pe acolo cu mare grijă pentru că mai erau fel de fel de liane și ierburi și în mintea mea panicată eram convinsă că pe acolo pe undeva mă pândește un șarpe. Din fericire nu am avut dreptate și am urcat și am coborât în siguranță.
Aproape sus în vârf. Deja se vedea tare fain zona și micul orășel.
Statuia lui Botev
Statuile altor revoluționari bulgari. 
Sus de tot am găsit o multitudine de fluturași.Nu prea era lume pe acolo așa că puteau inspecta tufele în voie fără să fie alrgați.
Și din fericire pentru mine nu erau chiar atât de sperioși la vederea obiectivului.
Orașul văzut din vârful dealului.
După ce m-a bătut soarele destul (acolo sus mi s-a părut că ardea și mai tare) am decis să cobor spre platou. Și am început să inspectez ce alte clădiri faine mai sunt în zonă.
Școala asta rozosină mi-a atrast instant atenția. 
Orășelul era foarte cochet și plin de căsuțe simple dar frumoase. Dat fiind că era ziua în amiaza mare și erau peste 40 de grade, străzile erau aproape goale, așa că puteam să-mi arunc privirea și implicit obiectivul în orice direcție fără să se uite cineva urât spre mine. 
O căsuță veche chiar lângă stația de autobuz. Eu o crezusem inițial muzeu, fiind destul de îngrijită și atât de central plasată. Apoi am aflat că acum este doar o casă privată. 
Bine ați venit în Kalofer! 
Casa de cultură din Kalofer. 
Primăria. 
Până și pârâul orașului se stingea de căldură.
Școala lui Petio Botev
Căsuța privată, văzută din interior. Am prins o băbuță drăguță care venise pe acolo și mi-a permis să intru să fac câteva poze. 
Probabil un viitor magazinaș sau mehana. Încă erau în lucru, dar sigur va arăta superb când totul va fi gata. Îmi aduce aminte de vremurile din cărțile lui Vazov. 
Pentru cei ce ajung pe acolo și vor să stea peste noapte cazarea nu este o problemă. Te vor aborda fel de fel de băbuțe imediat ce ajungi în centru. Sau poți face o rezervare online. Câteva sugestii puteți găsi pe site-ul oficial al orașului.
Și cum tot suntem încă în luna ianuarie, vă arăt de ce e fain să vă nimeriți pe acolo, mai ales în preajma sărbătorii de Bobotează. Lăsând la o parte nebunia cu steagurile chiar este un obicei drăguț. Mai ales că tot atunci este și ziua eroului local, Hristo Botev. Poza o puteți vedea aici.

Monday, January 28, 2013

Alte poze Kazanlak - Bulgaria

Am mai rămas datoare cu câteva imagini din Kazanlâk. Ele sunt un fel de îndemn la explorare, pentru că uneori cadrele faine nu se află lângă obiectivele turistice. Mai aveam câteva de prin oraș care nu s-au încadrat în alte categorii, așa că m-am gândit că e păcat să nu vi le arăt, mai ales că așa să demonstrez ce frumos e acolo pe durata festivalului.

De ce doar atunci? Pentru că atunci orașul este cu adevărat viu! Zic asta pentru că în luna august am ajuns din nou acolo și parcă nu era la fel. Tot frumos, doar că mai liniștit și cu o ofertă redusă de lucruri de făcut. Dar de pe 24 mai și până pe 20 și ceva iunie, aici este capitala vie a trandafirilor și a tracilor! 
Imagine din centrul vechi, undeva pe lângă mormântul trac. 
O metodă mai drăguță de a utiliza rămășițele unei căruțe. 
Emblema orașului Kazanlâk. 
Bisericuța orașului. Mi-a plăcut mult clădirea. Mai ales pentru că nu semăna cu bisericile tradiționale din aceea zonă a Bulgariei. M-a dus cu gândul la Sfânta Sofia din capitală, fiindcă seamănă mult ca și structură. 
În curtea bisericuței, se pare că acolo avea loc un mic concert. Noi doar i-am surprins pe cântăreți în pauză în timp ce mai făceau niște vocalize. Biserica era în pregătiri mari pe interior așa că nu ne-am permis să intrăm să explorăm. Am admirat repede din prag și apoi am plecat. 
O fântână pentru a potoli setea pelerinilor prin Valea Trandafirilor. Ce-i drept, la arșița de iunie.. apa aceea rece era tare apreciată!
În curtea bisericii
Casă de oaspeți cum ar suna traducerea din Bulgara. Unde vedeți *Kășta za gosti* mergeți cu încredere că este vorba de o pensiune. 
Bisericuța vedere panoramică
Tradafiri!! 
Căsuță cu trandafiri, găsită pe o străduță mică și pustie de lângă bisericuță. 
O altă grăsdină frumoasă și plină de trandafiri. Proprietatea asta era păzită de pisicuțe ce miorlăiau dacă te apropiai prea tare. Din păcate nu au venit la pozat/mângâiat.