Dia's Blog - Dianora.ro

Făcând de câteva ori pe an drumul București - Valea Jiului, am strâns și eu câteva poze cu peisaje frumoase din România. În special pe a doua jumătate a tronsonului de drum, mai precis de la Râmnicu Vâlcea până la Petroșani și înapoi.

Undeva între Târgul Jiu și Horezu.

Mai precis, undeva între satele Scoarța și Câmpul Mare.

Tot pe acolo. De reținut este că pozele sunt făcute în decurs de vreo 2 ani și neavând un gps sau ceva, nu mai țin minte cu exactitate fiecare locație, deci pot apărea greșeli în povestea mea.

Ador drumul ăsta și primăvara și toamna. Ba e totul de un verde crud, ba am parte de un covor pastelat de culori. Toamna e tare fain, mai ales în jurul lui 1 noiembrie.

După orașul Târgu Jiu, undeva după ieșirea din suburbiile orașului (cel puțin așa par, că am văzut că nu mai sunt chiar toate sate separate), pe câmpul ce duce către Defileul Jiului.

Pe Defileul Jiului (un loc unde mereu mi se făcea rău în mașină copil fiind), undeva foarte aproape de Petroșani. Mai precis între Mănăstirea Lainici și Petroșani.

Reîntorcându-ne din Valea Jiului, din nou un peisaj de undeva după Târgu Jiu.

Copăcel! Trebuie să recunoaștem zona asta arată interesant chiar și vara. E mai rău doar când cobori din mașină și simți că te sufoci. Sau atunci când circuli cu CFR-ul și din păcate de la atâta zăpușeală ratezi peisajele ce trec pe lângă geam.

Cel mai rău îmi pare că fix unde sunt locurile cu panorame superbe, nu poți să oprești mașina. Ba e o curbă urâtă, ba e drumul pea mic și n-au cei din spate pe unde trece. Din păcate drumul e îngust.

Și uneori e tare frustrant că poți poza doar prin geamul mașinii (în față) sau scoțând aparatul pe unul din geamurile laterale. De multe ori iese câte ceva, dar nu e la fel. Poza de mai sus cred că este făcută pe undeva pe lângă Costești.

Și după ce că drumurile-s mici, mai trec și prin toate satele posibile și imposibile. Și uite așa, te trezești că un drum ce nu ar trebui să te obosească, durează muuulte ore și dacă mai e și aglomerat, deja devine film horror. Mai ales că în unele zone avem parte și de șoferi care nu au aflat că seminalizarea există cu un motiv și probabil le este frică să nu li se ardă becul, altfel nu-mi explic cum de-și permit asemenea cretinități, de a face stânga-dreapta cu coloana de mașini în spate.

Sau cel mai fain, este când câte unul oprește în fața curții, tot fără a seminaliza de nicio culoare. Norocul celorlalți participanți în trafic este că fiind sat ai viteză cam de 50-60 și dacă păstrezi distanța nu ai parte de distracție când un astfel de specimen parchează în viteză fără să spună mai departe.

Hai.. Încă puțin și ajungem. Mai avem 3 ore până la București.

Peisajele aici sunt de vis. Când ai asemenea lucruri de pozat, timpul trece mai repede. Ca șofer nu știu cum e, deși cred că nu e la fel de plăcut.

Drumul către Băile Govora venind dinspre Târgu Jiu. Deși știam că și în urmă cu vreo 3 ani drumul era groaznic, totuși ne-am aventurat. De data asta știam ce ne așteaptă.

Pe cât era de frumoasă această mică pădure, pe atât de rău și de surpat era drumul. Așa că dacă nu aveți mașină rezistentă, mai bine mergeți către Govora dinspre Rm Vâlcea. Acolo drumul e mai ok.

Deși faptul că drumul era mai prost, tot avea și o parte bună. Pădurea părea destul de curată. Nu părea atacată de grătaragii și de gunoaie. Sau poate oamenii din zonă erau tare harnici. Oricare era motivul, tot a fost frumos să admir primăvara fără gunoaie.

Deși sunt doar vreo 5-6 kilometri, îi faci cam în 20-25 de minute. Asta desigur dacă nu ai o mașină 4x4, că atunci nu contează.

Am fost plăcut surprinsă să văd că și stațiunea începe să prindă cât de cât viața, mai ales că vechiul hotel, despre care văzusem un reportaj acum vreo 2 ani la tv, era acum în reconstrucție. Deci se poate!

Pe aici e un loc fain de plimbare. Chiar e un loc liniștit. Păcat doar că gara Govora este atât de departe de orășel și e destul de greu de ajuns pentru cei ce nu dețin mașină.

Locuind pe vremuri în Valea Jiului, era ușor să facem un *weekend break* până la Herculane destul de des, mai ales primăvara-vara. Deși drumul din Târgu Jiu până acum era oribil pe alocuri. Asta încă îmi mai aduc aminte cum se zdruncina mașina cu noi.

Și normal că pe lângă veșnicele izvoare, ai mei părinți doreau să mai facă și puțină mișcare. Și uite așa am ajuns eu pentru prima dată pe munte în zona Herculane. Știu că eram încă prea mică să văd partea frumoasă a cocoțatului pe coclauri așa că printre dinți îi cam bombăneam pe ai mei.

Zona asta e destul de specială și pentru că aici am văzut la cinema filmul *7 ani în Tibet*, un film ce mi-a plăcut mult. Și a doua zi știu că ne-am aventurat și noi până la un punct undeva, unde se afla o cruce. Eu și încă 2 puștiulici am mers de drag atunci, ne imaginam în film și înfruntam cu bucurie urcușul abrut pe alocuri.

Și sunt totuși destul de uimită ce bine au ieșit pozele făcute pe film în acele vremuri. Probabil scanate nu se văd la fel de bine ca originalul. Dar detaliile sunt faine.

Deși probabil am comentat mult până să ajungem la cascada asta, mi-a plăcut la nebunie acolo. Era un loc superb. Și nu știu de ce.. dar mă ducea cu gândul la aventurile Cireșarilor. M-aș mai duce acolo cândva.

Pentru mine a fost o mare provocare să urc pe acolo, și asta pentru că încă de mică eram terifiată total de șerpi sau de gândul că acolo există șerpi. Așa că prima dată când am pornit pe traseu, mergeam așa pietrifiată gândindu-mă că sigur nu va ieși niciunul pe poteca noastră. Din fericire, niciodată nu a ieșit vreunul. Dar gândul ală mă terifia.

Dar peisajele meritau. Sunt locuri mai speciale, pe care nu le aveam acasă în Valea Jiului, pe unde ne petreceam celelalte weekenduri. Pe la noi nu prea erau cascade, decât versiuni mult mai micuțe. Deși aveam o chestie mai spectaculoasă pe Valea Arcanului.

Din păcate nu mai știu concret traseele făcute atunci, așa că dacă vreun cunoscător recunoaște ceva în poze, este rugat să lase un comentariu ajutător și pentru mine.

Îmi aduc aminte doar traseul către cruce, și altă tură când am fost către Grota cu Aburi. Dar Nu mai știu unde era cascada. Și nici cum se numea.

Cascadă! Ce frumos se auzea susurul apei..

Călători obosiți șezând să își tragă sufletul puți. Aici eram undeva la baza traseului, probabil la întoarcere. Și visam să ajungem înapoi să plonjăm în bazinele de apă termală. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat.

În parcul din centrul stațiunii Herculane în 1997.

Numele stațiunii de care este legat si numele societății noastre, vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală.

Bușteniul este de mulți ani numărul 1 în topul destinațiilor mele favorite (ca stațiune) de pe Valea Prahovei. Mi se pare cea mai studențească stațiune și parcă cea mai frumoasă.

Mai ales că aici mi se pare că simți muntele cel mai bine. Încă de când ieși din gară, vezi imensitatea Bucegilor și crucea de pe Caraiman. Și îți dorești să ajungi mai sus. E un fel de locație ce te încarcă cu gânduri pozitive.

Poate îmi place pentru că și primul meu traseu montan, a fost pe aici. Eram în clasa a 9-a, acum multă vreme și niște oameni faini din liceu, în frunte cu Ciprian Muntele (da, chiar așa scrie în buletin) am pornit cătinel spre Curmătura. Era iarnă, era frig, erau nămeții de zăpadă cât noi (și noi eram mai miculuți) și din păcate la Diham, o parte au rămas acolo.

Da, pe atunci eu eram în grupul care a fost nevoit să renunțe. Asta e, dar mi-am luat revanșa după 2 ani, când am cucerit Bucegii (în mintea mea). Am făcut cel mai lung traseu din viața mea (până acum) pe doar 2 picioare. am urcat Jepii, am ajuns la Caraiman, am purces până la Babele și am coborât în Padina. Un traseu care ar fi durat 5-6 ore. Noi fiind mai începători (+2 fete) am făcut traseul în 10 ore.

Dar chiar și așa, a fost o excursie deosebită. Una din puținele mele ieșiri de unde nu am nicio poză. Nu aveam un aparat ok pe atunci, din păcate. Dar nu am să uit prea ușor panorama superbă de la Caraiman. Noi eram sleiți de puteri, (avusesem ceva aventuri pe niște stânci de pe jepi, pe care le escaladasem fără corzi, fără nicio siguranță, așa că încă mai tremuram) ajungem sus la Cabană și ei ne spun că încă nu e deschisă pentru oaspeți. Așa că ședem puțin pe marginea prăpastiei. Admirăm Bușteniul de sus și apoi ne punem pe mers în direcția Babele.

După scurt timp am ajuns noi atunci și la Babele. Eram destul de plin. Era într-un weekend de vară treaba asta, pe 25 iunie dacă nu mă înșel. Nu ne-a plăcut nici grupul de acolo, așa că am preferat să mai rezistăm puțin și să coborâm în Padina. Și așa aveam corturile la noi, și tot le cărasem în spate atâta drum.

Și uite așa, după aproape 10 ore ajungem din Bușteni în Padina. Din fericire era plin în zonă de corturi. (zona e populată și de Moș Martin) Ne-am așezat corturile mai departe de apă, și de puzderia de oameni. Și ne-am pus pe făcut mâncare cică. Doar că așa zisa noastră butelie de voiaj s-a defectat la un punct și a ieșit tot gazul din ea. Și noi priveam neputincioși cum mâncarea fuge din gândurile noastre.

Cu oboseala în oase, am pus un zâmbet pe buze, am legat frontalele de cap și ne-am pus pe adunat lemne până încă mai aveam parte de ceva lumină. Din păcate nu am găsit prea multe. Dar am avut o nouă idee. Băieții au fugit cu niște sticle la cabană, acolo cabanierul era un moșulică de nota 10 și el săracul a stat și ne-a fiert niște apă pe care băieții au pus-o în sticle și au venit cu ea înapoi victorioși.

Și uite așa am mâncat cea mai fast food masă din viața noastră. Eram leșinați de oboseală și aveam o singură oală mare cu noi. Așa că a trebuit să facem cât mai repede supa (la plic), să o mâncăm, apoi repede piureul (tot la plic, praf) și apoi un ceai care să ne țină de cald. Dar pe bune că ne-am bucura de masa aia. Era atât de gustoasă, de parcă ne gătise Jamie Oliver. Și cerul era senin și plin de stele, noi eram înfofoliți în fața corturilor, cu ceaiul călduț în mână și visam.

Una din priveliștile mele favorite. Este o poză făcută de pe blocul D1, un bloc masiv, chiar la intrarea în oraș. Un bloc de pe care am admirat multe răsărituri în timp, apusuri niciodată pentru că atunci când merg acasă nu vreau să fiu matinală.

Tot de acolo, un cadru puțin mai wide de data asta. În față se vede și blocul F1, blocul în jurul căruia am copilărit, am jucat *ascunsea* și multe alte tâmpenii. Ca să nu mai vorbesc de superbele dealuri din partea dreaptă de unde eram nelipsiți iarnă de iarnă. Mergeam acolo cu săniile până sus în vârful dealului. Urcam o oră, coboram în 10 minute. Dar a fost frumos!

Câteva floricele din grădina bunicii mele. Mereu găsesc ceva frumos de pozat pe acolo mai ales pe timp de vară. Sau primăvara când înfloresc pomii..

O zonă minieră, dar cu mare potențial turistic.

Pozele sunt făcute puțin mai sus de zona unde acum se află punctul de plecare al celebrei telegondole. Puțin mai sus, dacă urci ai ocazia să vezi peisajul din poza de mai sus. Și dacă nimerești pe acolo la apus este cu atât mai frumos.

Tot de acolo, în drum spre Crucea lui Bogdan, de data asta un cadru mai wide decât cel precedent. Aici e un loc perfect de făcut poze cu un obiectiv peste 200mm. Mai ales seara cu trepied!