Traseul Poaiana Stanii Regale - Piciorul Pietrei Arse - Platou Bucegi - Cota 2000 Poze

După drumul cât de cât obositor până în Poiana Stânii regale, drum prezentat în cateva poze în alt articol, ne-am despîrţit în 2 grupuri.. unul ce a rămas acolo la cabană.. şi noi, majoritatea excursioniştilor.. am luat-o pe deal în sus spre platou.

La scurt timp după ce am reintrat în pădure am găsit foarte multe frunze şi floricele pline de rouă.. deşi era deja vreo 11 şi ceva. Se vedea că în natură.. timpul nu se face simţit la fel.

Drumul prin pădure.. a fost şi dificil, dar din fericire pentru noi a avut şi câteva parţi mai uşor de străbătut.. unde ne mai trăgeam sufletul, urmând ca apoi să mai urcăm un dâmb.

O mare parte din traseu.. am urcat cu panorama asta superbă pe partea dreaptă. De multe ori.. nici nu eram atenti unde păseam fiind furaţi de peisaj.

Norii deşi ameninţau încă de când păşisem afară din autocar.. s-au ţinut la oarece distanţă de noi câteva ore.. dar ne-au oferit câteva forme faine pe cer din când în când.. parcă ne salutau în felul lor.

Pădurea era curată, liniştită.. ne auzeam doar noi care ţipam la fiecare 5 min "vrem iar popas!". Dar ea săraca nu se plângea.. era fericită că am venit în vizită .

Ăsta micul avea o energie în el.. ceva de speriat. El cred că era cel mai mic excursionist, dar şi cel mai agitat şi plin de voie bună. Baiatul profei de chimie.. un munţoman de la o vârstă fragedă.

Aici deja ajunsesem într-un mic platou care era oarecum echivalent cu cota 1400 care se vedea în departare, dar din păcate, încă nu eram la jumatea drumului.

Tot urcând.. am dat şi de un pod cam şubred.. pe care recunosc.. ne era tuturor frică că se va duce la vale cu noi, dar dacă mergeai atent.. mai mult pe bolovan decât pe el.. riscurile se diminuau considerabil :))

Ajunşi în sfârşit la jumătatea drumului.. eram veseli că putem sta mai mult de 2-3 minute la un popas, eram veseli că făcusem jumătate de traseu şi trişti că mai aveam încă pe atât.. dar băncuţele ne aşteptau.. iar peisajele pur şi simplu ne făceau să uităm de dureri.

Verdeaţă cât curpinde.. văi cu urme timide de zăpadă.. şi un mic platou. Ieşisem deja din pădure.. pentru ultima dată în aceea zi. De acum urma un drum cam "de-a-n-buşilea" pe nişte pietre.. dar parcă era deja mai lejer.. sau pur şi simplu ne găsisem noi ritmul.

După.. câteva minute de urcare.. deja urcasem bine în altitudine.. lăsând băncuţele cu mult în jos, am putut admira superba privelişte a crestelor..

Iar din alt unghi.. puteam admira traseul ce-l parcusesem până în acel moment, puteam vedea o mare parte din Valea Prahovei, puteam vedea pădurea ce p lăsasem în urmă..

Şi.. tot urcam, banda albastră ne ghida în continuare paşii pe drumul pietruit iar muntele ne înghiţea ecoul vocilor noastre care acum nu mai răsunau atât de puternic.

Cele mai superbe momente dinainte de furtună.. au fost cele când soarele se juca. Se juca ascunzându-se uneori în nori.. uneori ieşind doar câte puţin.. făcând câteva jocuri de umbre şi lumini tare interesante pe creste.

O altă panoramă.. cu creasta Pietrei Arse.. şi cu o bucăţică de oraş în mijloc.. şi cu câţiva norişori care deveneau din ce în ce mai ameninţatori.

Deja urcasem bine.. ne pregăteam să ajungem pe platou.. dar ne era destul de greu să lăsăm superba privelişte în spate. Verdele acela.. şi răzleţele raze de soare erau pur şi simplu hipnotice uneori.

Cu câteva minute înainte să ajungem pe platoul propriu zis.. am dat de 2 excursionişti germani. Erau destul de înaintaţi în vârstă, dar se ţineau mult mai bine decât noi.. erau veseli, se opreau pentru poze.. ne-au salutat în germană, ne-au zâmbit extrem de frumos.. şi au continuat să coboare ţinându-se de mână.

Pe platou.. deja se vedea clar separarea dintre grupuri.. cel care mergea în frunte cu ghidul.. cel de mijloc unde eram eu.. şi cel de codaşi.. care dintr-un motiv sau altul.. se mişca mai greu.

Deşi ştiam că sus la altitudini mari e zăpadă şi vara.. tot m-am mirat să văd porţiuni aşa de mari pline de zăpadă îngheţată.. care în ciuda soarelui şi a ploilor pur şi simplu nu se dădea dusă.

Cu fiecare pas cu care mă apropiam de Cota 2000, se apropia şi inevitabila furtună de noi. Ea ne ameninţa încă de dimineaţă.. dar a fost cuminte.. şi s-a ţinut departe de noi până pe platou.. când ne-a lovit prima rafală.. aici pregătindu-se de cea de a doua.

Imaginea asta m-a captivat total.. drumul care cotea.. culorile, norii de furtună. Un nou drum.. un nou peisaj. Era pur şi simplu un sentiment fain.. fericirea stă în lucruri simple.

"fail to decide which road i should take before my time grows old
have to be sure that i am prepared to do what i've been told"

Ultimii câţiva metri până sus la cabană.. i-am parcurs prin ceaţă.. o ceaţă ce m-a făcut să zâmbesc auzind câţiva colegi pomenind de filmul "The mist". Chiar mă simţeam ca în film.. doar că eu eram happy că eram la munte, ceaţa era doar un element al naturii şi nu ceva periculos.