Statiunea Pogradec Albania

Probabil acum vă întrebați cum naiba am ajuns eu prin Albania.. nu-i așa? Ei bine, am fugit weekendul trecut până în Ohrid (Macedonia) și cum Albania era la doar 30 de kilometri de noi, iar colega mea de drum foarte curioasă.. am decis că ok.. hai să mergem, să vedem ce și cum. Să ne convingem cu ochii nostri că este chiar așa de rău cum spun toți.

Așa că am luat un autobuz până la Sveti Naum, de acolo am mers puțin pe jos. Noi am avut baftă să dăm de un polițist și un grănicer chiar pe lângă Mănăstirea de la Sfântul Naum. Am vorbit cu ei în bulgară, le-am explicat că vrem să ajungem la graniță mai repede pentru că seara urma să ne întoarcem în Sofia și nu aveam timp de pierdut. Așa că ei, nici nu au stat pe gânduri. Ne-au zis *sigur! veniți cu noi!* și așa.. în loc de 2 km și ceva, am făcut doar 5 minute, pentru că am tăiat drumul printr-o bază militară.

Așa că am ajuns imediat în graniță, și am mers frumușel la ghereta de ieșire. Acolo era un nene tare simpatic, care la rugămintea noastră ne-a pus o viză de ieșire din Macedonia în pașaport. Apoi.. am mers câteva sute de metri prin *no man.s land* și... ajungem la granița cu Albania. Totul arăta ca în poza de mai sus (prima poză). Bineînțeles că am pozat tabela și am mers mai departe.. doar că imediat ce am intrat în raza vizuală a graniței, am văzut o mulțime de oameni și mașini ce așteptau pe acolo. Ne apropiem.. și întrebăm niște albanezi (care aveau niște mașini super luxoase) în engleză *care-i treaba*. Nenea, foarte drăguț, ne răspunde într-o engleză destul de bună că din păcate este luat curentul în vamă așa că mai trebuie să așteptăm până se vor îndura de noi. Din fericire am mai așteptat doar 15 minute, am primit viza.. și am trecut granița pe jos. Ciudat este că totul în graniță era super hi-tech, iar asfaltul proaspăt turnat.. încât nu îți venea să crezi că vei intra într-una dintre cele mai sărace tări din Europa.

Imediat după graniță am luat un taxi *un fel de mașină, ce functionează pe post de taxi* și am mers până în centrul stațiunii. Drumul dus ne-a costat 300 de denari macedoneni *sau 5 euro*. În total dus-întors.. cam pe la 10 euro te duce totul. Cam asta e prețul standard. E frumos că primesc denari *și că nu trebuie să schimbi în banii lor*. Șoferul deși dubios la o primă vedere, a fost chiar de treabă în final. Ne-am înteles cu el într-un fel de macedoneano-bulgară. Și a fost destul de drăguț ca să se ofere să vină tot el după noi, peste o oră și ceva *am întâlnit destui taximetriști care nu vor bani*. Și am început șă mergem prin Albania...

.. și așa a început șocul! Deși văzusem poze și fusesem avertizată ca "Аlbania este țara unde timpul s-a oprit" tot nu puteam să îmi cred ochilor. Imediat ce am ieșit din raza vizuală a frontierei, am început să descoperim adevărata Albanie, cea cu șosele atât de proaste sau inexistente încât Bucureștiul deja ți se pare un adevărat lux.

Că odată ajunse acolo, în centrul Pogradecului, deja povestea s-a schimbat. Deși încă de pe drum am rămas destul de șocate de peisaj, mai ales că pe plaja din Albania era de un jeg de nedescris. Iar drumurile de acolo făceau cel mai prăpădit drum românesc să arate bine. Uimitor nu-i așa? Plus că drept regulă de circulație.. aveau doar una singură din ce am observat eu și anume că nu există reguli. Fiecare conducea pe ce parte a drumul avea chef, eventual mai urca puțin pe trotoar din când în când.. te simți ca atunci când te dai într-un carusel, pe străzile de acolo.

Dar ajungând pe strada principală.. am început să ne simțim și mai ciudat. Toți se holbau la noi.. de parcă aveam la gât o plăcuță pe care scria *străin*. A fost un sentiment ciudat, mai ales că niciuna nu suferim de paranoia. Dar am zis la început că poate doar ni se pare nouă și am continuat să mergem.

Și fiind o țară săracă, trebuie să vă așteptați la o mulțime de extreme, precum un bloc care stă să casă și niște mașini scumpe în fața lui. Nu își vine să crezi că asemenea mașini.. pot exista într-un oraș într-o stare atât de avansată de degradare. Blocul pică, dar avem merțan!

Sărăcia, este atât de vizibilă, încât te simți puțin ca într-un documentar despre Africa. Oameni săraci, oameni triști se plimbă pe străzi fără niciun scop.. doar căutând ceva în zare, alți oameni așteaptă lângă cea mai aglomerată intersecție să îți curețe pantofii pentr câțiva bănuți. Chiar a fost ciudat să văd că mai există curățători de pantofi.

Limbile străine.. sunt ceva în stilul *chineza veche*, nu înțeleg nimic altceva în afară de albaneza lor. Am încercat în câteva magazine să comunicăm cu niște oameni dar fără niciun succes din păcate. Și.. partea proastă este că dacă mergeți doar pt câteva ore și vreți să luați ceva, trebuie să faceți rost de banii lor, pentru că în oraș ei nu acceptă denari macedoneni. Deși e posibil să primească euro, nu am încercat. P.s. Abia la întoarcere am aflat că pe acolo s-ar putea să poți comunica cu ei în română, fiind o zona plină de aromâni.

Nu cred că primesc prea mulți turiști pe acolo, cred că doar niște curioși ca noi care ajung din greșeală., pentru că altfel.. nu prea este o destinație faină.. pentru nimic. Mai ales când vezi lacul atât de mizerabil, după ce în urmă cu 10 km ai văzut cea mai limpede apă din viața ta. Să treci din Macedonia *care nu este o țară în top 10 dar care arată ca un Paradis, cel puțin zona din jurul lacului Ohrid* în Albania este un șoc cultural!

Lustruitorii de pantofi de care vă vorbeam mai devreme sunt și ei la datorie. Și da, asta e o imagine tipică din Albania. Știu că turiștii au prostul obicei să pozeze ce este mai urât uneori în astfel de țări, dar credeți-mă că astea sunt imaginile pe care le vezi peste tot. Nu sunt doar câteva poze izolate.. chiar așa arată Albania în aceea zonă.

E interesant poate de mers acolo.. să vezi cum eram noi acum vreo 50 de ani poate. Timpul s-a oprit și tind să cred că la ei.. dă înapoi. Încă mai au mult de luptat pentru a ajunge o nație cât de cât mai ok. Și din ce am observat și pe la ei sunt destui colorați pe străzi. Cred că și ei contribuie destul la rata criminalității.

Am stat pe străduțe doar o oră, din păcate eram pe fugă, dar sincer.. am apucat să vedem aproape tot orașul. Este oricum destul de mic. Și.. credeți-mă că tare fericită am fost când am văyut că taxi-ul era acolo și ne aștepta. Așa că ne-am urcat din nou în mașină și urmăream cu interes orizontul unde trebuia să fie granița.