Cel mai frumos lucru în legătură cu căminul meu este că am o mulțime de autobuze care pleacă din zonă cam către orice destinație dorită, fie că îmi doresc o zi pe Vitoșa, sau că vreau doar să ajung în centru.
Așa că în primul meu weekend în Sofia, într-o superbă zi de sâmbătă, eu și colega mea de camera din Slovacia plus încă o prietenă din Ucraina ne-am urcat în autobuzul numărul 123 și am pornit în direcția *lift Simeonovo*. Stația de pornire se numește Dârvenița.
Odată ajunse acolo am cumpărat bilete pentru telecabină. Dus-întors cu reducere de studenți biletul a costat doar 6 leva. Iar călătoria durază în jur de 20 și ceva de minute.
Cât despre peisaj, este de vis. Cu ocazia asta am văzut și eu cum arată Sofia de sus și cam cât este de mare. Chiar este un sentiment frumos.
Desi trebuie să vă avertizez, că oricât de cald este în oraș.. pe munte nu este așa! Noi am simțit în cele 25 de minute de urcare cu telecabina cum treptat temperatura scade. Așa că imediat ce am ajuns sus ne-am echipat cum trebuie.
Cabana Aleko, punctul terminus al telecabinei, undeva pe la cota 1800. Cabana este denumită așa în memoria lui Aleko Konstantinov, care a organizat prima expediție către Vârful Negru (Cherni Vrăh în bg)
Dar ajunse acolo, am zis că hai să ne încălzim puțin ca să prindem puteri pentru urcarea ce ne aștepta. Așa că ne-a dus la prima gheretă sperând să găsim vin fiert, dar cum în Bulgaria nu este moda asta, nu am avut baftă. Dar nenea de acolo, nu a dorit să șomeze (pentru că tot nu erau alți turiști în zonă) așa că ne-a făcut vin fiert cu scorțisoară ca să fie dudele fericite. Și astfel toți am avut de câștigat.
Imediat după ce ne-am savurat vinul, am început să urcăm încetișor către vârf. Și uite asta este panorama de mai sus. Unul din punctele de pauză.
Deși nu mai aveam deloc antrenament mi-am adus aminte ce frumos este la munte și ce sentiment te cuprinde când vezi că încă mai poți urca.. și ai parte de peisaje frumoase și în dreapta și în stânga.
Uneori, ai parte chiar de o mică zonă ce aduce mai mult a junglă decât a munte, dar cu atât mai bine! Asta face plimbarea cu atât mai interesantă.
La un moment dat în timp ce continuam urcarea către ceea ce credeam noi că este cel mai înalt vârf, am văzut la un moment dat cum suntem invadate de ceață și cum un nor negru și mare se apropia foarte amenințător de noi.
Dar din fericire, nu a durat. Sau cel puțin ceața s-a dispersat repede și apoi norulețul a făcut stânga-nprejur și nu l-am mai văzut. Spre fericirea noastră. Chiar nu plecasem pregătite de un mic duș, mai ales că era prima noastră ieșire.
Tot urcând am dat la un moment dat de un cuplu foarte drăguț de bulgari, care au rămas uimiți când au aflat țările noastre de proveniență și tot ei ne-au îndreptat către drumul cel bun, pentru că noi mergeam spre un maldăr greșit de bolovani, care nu era la fel de înalt ca Vârful Negru.
Ne-am uitat uimite cum Sofia rămânea în urmă și se făcea din ce în ce mai mică. Era frumos să vedem că suntem mai aproape de nori.
După cum se poate vedea.. acesta era maldărul greșit de bolovani spre care noi ne îndreptam. Și pentru cei mai leneși.. da, telescaunul din poză chiar merge și puteți abuza de el dacă nu vreți să asudați puțin urcând.
Odată ajunse în drumul principal.. am văzut că prin zonă era un fel de competiție sportivă sau ceva, pentru că erau o mulțime de bicicliști ce fugeau către vârf.
Și.. când am văzut că mai avem încă pe atât de mers către final, ne-am demoralizat puțin, dar nu ne-am lăsat bătute. Mai ales că ajunsesem până în acel punct și vremea era prea faină pentru a ne întoarce la cămin.
Peisajul devenea din ce în ce mai frumos iar cerul mai albastru. Și.. desigur din ce în ce mai frig deși eram deja cu polarul pe mine.
Ceea ce lălasem în spate. Aici începeam iar să urcăm, doar că acum era o bucătă destul de ok, nu cerea un efort foarte mare. Nu era o urcare abruptă.
Și dăm de un prim râu de pietre. Un fenomen care este ca la el acasă, aici pe Vitoșa. Sunt zone întregi populate de roci de genul acesta. Dintre care cea mea celebră zonă este Zlatni mostove (Podurile de aur).
E interesant cum încep din neant și se termină la fel. Și astfel de pâcle sunt aruncate peste tot prin zona explorată de noi *probabil și prin altele*.
Ultimul deal, ultimul impediment..
mai aruncăm o privire pe fugă înapoi..
și ... am ajuns în sfârșit la Cabană! Unde ne-am bucurat de un ceai fierbinte și o ciorbă bună. Poate că era de vină oboseala, sau frigul.. dar credeți-mă că totul mirosea delicios. Și ceaiul de sus din vârful muntelui.. mereu parcă are un alt gust.
Pentru cei dornici de picnic.. există și varianta asta.
Pregătindu-ne deja de coborâre. Am petrecut cam în jur de o oră pe la cabană, ne-am revenit, ne-am încălzit.. așa că era timpul pentru drumul de întoarecere, care din fericire era de data asta în pantă!
Așa că mergem cuminți pe lângă indicatoare..
Până ajungem din nou în agitata Sofie.
Cel mai frumos lucru în legătură cu căminul meu este că am o mulțime de autobuze care pleacă din zonă cam către orice destinație dorită, fie că îmi doresc o zi pe Vitoșa, sau că vreau doar să ajung în centru.
Așa că în primul meu weekend în Sofia, într-o superbă zi de sâmbătă, eu și colega mea de camera din Slovacia plus încă o prietenă din Ucraina ne-am urcat în autobuzul numărul 123 și am pornit în direcția *lift Simeonovo*. Stația de pornire se numește Dârvenița.
Odată ajunse acolo am cumpărat bilete pentru telecabină. Dus-întors cu reducere de studenți biletul a costat doar 6 leva. Iar călătoria durază în jur de 20 și ceva de minute.
Cât despre peisaj, este de vis. Cu ocazia asta am văzut și eu cum arată Sofia de sus și cam cât este de mare. Chiar este un sentiment frumos.
Desi trebuie să vă avertizez, că oricât de cald este în oraș.. pe munte nu este așa! Noi am simțit în cele 25 de minute de urcare cu telecabina cum treptat temperatura scade. Așa că imediat ce am ajuns sus ne-am echipat cum trebuie.
Cabana Aleko, punctul terminus al telecabinei, undeva pe la cota 1800. Cabana este denumită așa în memoria lui Aleko Konstantinov, care a organizat prima expediție către Vârful Negru (Cherni Vrăh în bg)
Dar ajunse acolo, am zis că hai să ne încălzim puțin ca să prindem puteri pentru urcarea ce ne aștepta. Așa că ne-a dus la prima gheretă sperând să găsim vin fiert, dar cum în Bulgaria nu este moda asta, nu am avut baftă. Dar nenea de acolo, nu a dorit să șomeze (pentru că tot nu erau alți turiști în zonă) așa că ne-a făcut vin fiert cu scorțisoară ca să fie dudele fericite. Și astfel toți am avut de câștigat.
Imediat după ce ne-am savurat vinul, am început să urcăm încetișor către vârf. Și uite asta este panorama de mai sus. Unul din punctele de pauză.
Deși nu mai aveam deloc antrenament mi-am adus aminte ce frumos este la munte și ce sentiment te cuprinde când vezi că încă mai poți urca.. și ai parte de peisaje frumoase și în dreapta și în stânga.
Uneori, ai parte chiar de o mică zonă ce aduce mai mult a junglă decât a munte, dar cu atât mai bine! Asta face plimbarea cu atât mai interesantă.
La un moment dat în timp ce continuam urcarea către ceea ce credeam noi că este cel mai înalt vârf, am văzut la un moment dat cum suntem invadate de ceață și cum un nor negru și mare se apropia foarte amenințător de noi.
Dar din fericire, nu a durat. Sau cel puțin ceața s-a dispersat repede și apoi norulețul a făcut stânga-nprejur și nu l-am mai văzut. Spre fericirea noastră. Chiar nu plecasem pregătite de un mic duș, mai ales că era prima noastră ieșire.
Tot urcând am dat la un moment dat de un cuplu foarte drăguț de bulgari, care au rămas uimiți când au aflat țările noastre de proveniență și tot ei ne-au îndreptat către drumul cel bun, pentru că noi mergeam spre un maldăr greșit de bolovani, care nu era la fel de înalt ca Vârful Negru.
Ne-am uitat uimite cum Sofia rămânea în urmă și se făcea din ce în ce mai mică. Era frumos să vedem că suntem mai aproape de nori.
După cum se poate vedea.. acesta era maldărul greșit de bolovani spre care noi ne îndreptam. Și pentru cei mai leneși.. da, telescaunul din poză chiar merge și puteți abuza de el dacă nu vreți să asudați puțin urcând.
Odată ajunse în drumul principal.. am văzut că prin zonă era un fel de competiție sportivă sau ceva, pentru că erau o mulțime de bicicliști ce fugeau către vârf.
Și.. când am văzut că mai avem încă pe atât de mers către final, ne-am demoralizat puțin, dar nu ne-am lăsat bătute. Mai ales că ajunsesem până în acel punct și vremea era prea faină pentru a ne întoarce la cămin.
Peisajul devenea din ce în ce mai frumos iar cerul mai albastru. Și.. desigur din ce în ce mai frig deși eram deja cu polarul pe mine.
Ceea ce lălasem în spate. Aici începeam iar să urcăm, doar că acum era o bucătă destul de ok, nu cerea un efort foarte mare. Nu era o urcare abruptă.
Și dăm de un prim râu de pietre. Un fenomen care este ca la el acasă, aici pe Vitoșa. Sunt zone întregi populate de roci de genul acesta. Dintre care cea mea celebră zonă este Zlatni mostove (Podurile de aur).
E interesant cum încep din neant și se termină la fel. Și astfel de pâcle sunt aruncate peste tot prin zona explorată de noi *probabil și prin altele*.
Ultimul deal, ultimul impediment..
mai aruncăm o privire pe fugă înapoi..
și ... am ajuns în sfârșit la Cabană! Unde ne-am bucurat de un ceai fierbinte și o ciorbă bună. Poate că era de vină oboseala, sau frigul.. dar credeți-mă că totul mirosea delicios. Și ceaiul de sus din vârful muntelui.. mereu parcă are un alt gust.
Pentru cei dornici de picnic.. există și varianta asta.
Pregătindu-ne deja de coborâre. Am petrecut cam în jur de o oră pe la cabană, ne-am revenit, ne-am încălzit.. așa că era timpul pentru drumul de întoarecere, care din fericire era de data asta în pantă!
Așa că mergem cuminți pe lângă indicatoare..
Până ajungem din nou în agitata Sofie.
Comments