Sunday, February 20, 2011

Muntele Vodno Skopje Macedonia

În a doua zi pe care am petrecut-o în Skopje am decis să facem ceva mai multă mișcare și să urcăm puțin până pe muntele lor, numit Vodno. Mai ales că era o zi superbă pe care era păcat să o irosim.
Până într-un anumit punct am urcat cu mașina. Din păcate nu știu cum se chema acel loc. Știu doar că am pornit urcarea către zona cu parcările din cartierul Kisela Voda unde se afla hostelul.
Până sus în parcare se poate lua și un taxi. Noi fiind prea mulți pentru o singură mașină ne-am dus și cu un taxi care să ne arate drumul. Și a costat destul de puțin având în vedere că drumul a fost lunguț. Cred că vreo 200 și ceva de dinari.
Am consultat puțin harta și am pornit foarte voioși la drum, crezând că neah.. crucea nu este atât de departe precum pare. Și ce ne-am mai înșelat. Pentru că noi fiind niște amețiti am ales drumul drept și ușor (era drum de mașină, dar era folosit doar de mașini autorizate, probabil ca să îl protejeze) și care nu se mai termina.
Văzusem noi la început o plăcuță pe care scria doar vreo 4-5 kilometri, așa că am pornit viteji.. în direcția greșită. Drumul de mașină pe care am urcat noi, cred că avea mai mult de 10 kilometri. Era din ce în ce mai cald.. și noi muream de sete.
Era frumos că și pe acolo se construia de zor un telescaun. Dar din păcate el nu pornea din oraș ci din parcarea de care v-am povestit eu. Ceea ce poate fi un mic inconvenient dacă nu ai mașină.
Revenind la urcușul nostru, am plecat ca deștepții fără niciun strop de apă pentru că ne așteptam că sigur vom găsi vreun pârâiaș sau izvor undeva pe traseu, mai ales că muntele se numea Vodno (adică apos, sau un loc cu apă).
Dar nu a fost așa, cred că numele era pus mai mult la mișto, pentru că nu am văzut firicel de apă până sus la cabană unde am ajuns dezhidratați. Toți ne așteptasem că e ca pe Vitoșa (muntele din Sofia) unde nu ai nevoie de multă apă la tine, că mereu găsești apă rece pe traseu.
Crucea devenea mai aproape și deja nu mai aveam stare. Toți visam cu ochii deschiși la un ceai cald și apoi o apă rece. Iar alții visau mâncare.
Aproape ajunși în vârf și deja panorama devenea superbă. Vedeam că până la urmă a meritat efortul de a face atâția kilometri fără apă.
Jos acolo în vale este Skopje.
Și.. crucea și cabana! Locul sfânt ce avea apăăăă!
Panorama văzută de lângă releu, la câțiva metri de cruce. Long way down.. nu? Și e uimitor cât de verde și fain era pe acolo deși era deja noiembrie. Și seara se lăsa frigul.
Releul de care vă povesteam.
Din nou aruncăm un ochi către Skopje. Deja se vedea mai bine orașul.
Pe aici cred că era fain să te dai cu bobul iarna pe zăpadă.
Ne apropiam de final, de vârful Krstovar ce are 1066 metri. De sus părea mai înalt. Oricum chiar și așa e un loc perfect pentru o plimbare relaxantă.
Din ce am înțeles crucea ce se află pe Vodno, este una dintre cele mai mari cruci creștine din lume. Ce-i drept e destul de înaltă, dar chiar să fie cea mai mare?
Și păcat că nu am avut mai mult timp liber, ca să explorăm și alte mici trasee ce porneau de acolo din jurul cabanei.
Apoi am găsit și un loc perfect de relaxare, unde să ne putem bea ceaiul șezând și admirând apusul ce din păcate venea cam repede.
Ceea ce însemna că trebuia să ne mișcăm mai repede către oraș, ca să nu ne prindă noaptea pe drum. Dezavantajul iernii din păcate. Ne părea rău să plecăm dar nu aveam de ales.
Așa că am profitat cât am putut, ne-am pozat, ne-am pregătit sufletește și am început încetișor să coborâm către parcarea unde lăsasem mașina.
Crucea Mileniului, localizată pe vârful munţilor Vodno, constituie una dintre cele mai mari atracţii turistice. Crucea a fost construită pe cel mai înalt punct ai munţilor Vodno, pe un loc cunoscut încă din vremea Imperiului Otoman drept “Krstovar” (n.tr. Locul pentru cruce), întrucât acolo se afla şi o cruce mai mică.
Bye bye Vodno! Ne-a făcut plăcere să te vizităm.
Și de data asta am reușit să găsim traseul cel scurt. Dorind să scurtăm doar puțin să nu mai facem iar kilometri în plus, am ajuns destul de departe pe scurtătură.. până în punctul de unde nu ne-am mai putut întoarce.
Problema a fost ca adidașii din picioarele noastre nu erau făcuți pentru a avea aderență pe diverși bolovani și noroi, așa că trebuia să mergem ținându-ne de tufe sau îmbrățisând copaci.
Așa că unii dintre noi am ajuns jos la final.. cu puțin noroi pe fund. Căzăturile au fost inevitabile. Dar au fost și funny că am picat unii dupa alții ca într-un domino.

3 comments:

Dudian said...

Da, e cea mai mare din lume, are 66 de metri şi a fost ridicată pentru a celebra 2000 de ani de creştinism în Macedonia. Pe mine m-a cam stresat sincer în Skopje nebunia asta cu "lucrurile mari". Statuile de lângă pod erau imense, ca să nu mai vb de miliardele de steaguri de peste tot din oraş, care mai de care mai falnice. Şi stai aşa că anul ăsta or să inaugureze statuia de 30 de metri a lui Alexandru Macedon, plus că or să înceapă şi construcţia marii Biserici Ortodoxe...

Rose said...

E tar frumos pe-acolo, merge de o plimbare linistita asa... :)

Dianora Ungureanu-Maier said...

@Dudian - Da, chiar au o obsesie cu lucrurile mari. Dar am impresia ca au mostenit asta de la turci, pe acolo am vazut prima data in urma cu multi ani steaguri mega-gigantice cat casa si astfel de monumente. Desi vad ca la Macedoneni, e o nebunie sa arate ca ei sunt ortodoxi si nu albanezi. Cel putin asta inteleg eu.

@Rose - Oho.. si inca ce frumos merge! Imi imaginez ce fain e pe acolo primavara cand totul este verde!