Locuind pe vremuri în Valea Jiului, era ușor să facem un *weekend break* până la Herculane destul de des, mai ales primăvara-vara. Deși drumul din Târgu Jiu până acum era oribil pe alocuri. Asta încă îmi mai aduc aminte cum se zdruncina mașina cu noi.
Și normal că pe lângă veșnicele izvoare, ai mei părinți doreau să mai facă și puțină mișcare. Și uite așa am ajuns eu pentru prima dată pe munte în zona Herculane. Știu că eram încă prea mică să văd partea frumoasă a cocoțatului pe coclauri așa că printre dinți îi cam bombăneam pe ai mei.
Zona asta e destul de specială și pentru că aici am văzut la cinema filmul *7 ani în Tibet*, un film ce mi-a plăcut mult. Și a doua zi știu că ne-am aventurat și noi până la un punct undeva, unde se afla o cruce. Eu și încă 2 puștiulici am mers de drag atunci, ne imaginam în film și înfruntam cu bucurie urcușul abrut pe alocuri.
Și sunt totuși destul de uimită ce bine au ieșit pozele făcute pe film în acele vremuri. Probabil scanate nu se văd la fel de bine ca originalul. Dar detaliile sunt faine.
Deși probabil am comentat mult până să ajungem la cascada asta, mi-a plăcut la nebunie acolo. Era un loc superb. Și nu știu de ce.. dar mă ducea cu gândul la aventurile Cireșarilor. M-aș mai duce acolo cândva.
Pentru mine a fost o mare provocare să urc pe acolo, și asta pentru că încă de mică eram terifiată total de șerpi sau de gândul că acolo există șerpi. Așa că prima dată când am pornit pe traseu, mergeam așa pietrifiată gândindu-mă că sigur nu va ieși niciunul pe poteca noastră. Din fericire, niciodată nu a ieșit vreunul. Dar gândul ală mă terifia.
Dar peisajele meritau. Sunt locuri mai speciale, pe care nu le aveam acasă în Valea Jiului, pe unde ne petreceam celelalte weekenduri. Pe la noi nu prea erau cascade, decât versiuni mult mai micuțe. Deși aveam o chestie mai spectaculoasă pe Valea Arcanului.
Din păcate nu mai știu concret traseele făcute atunci, așa că dacă vreun cunoscător recunoaște ceva în poze, este rugat să lase un comentariu ajutător și pentru mine.
Îmi aduc aminte doar traseul către cruce, și altă tură când am fost către Grota cu Aburi. Dar Nu mai știu unde era cascada. Și nici cum se numea.
Cascadă! Ce frumos se auzea susurul apei..
Călători obosiți șezând să își tragă sufletul puți. Aici eram undeva la baza traseului, probabil la întoarcere. Și visam să ajungem înapoi să plonjăm în bazinele de apă termală. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat.
În parcul din centrul stațiunii Herculane în 1997.
Numele stațiunii de care este legat si numele societății noastre, vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală.
Locuind pe vremuri în Valea Jiului, era ușor să facem un *weekend break* până la Herculane destul de des, mai ales primăvara-vara. Deși drumul din Târgu Jiu până acum era oribil pe alocuri. Asta încă îmi mai aduc aminte cum se zdruncina mașina cu noi.
Și normal că pe lângă veșnicele izvoare, ai mei părinți doreau să mai facă și puțină mișcare. Și uite așa am ajuns eu pentru prima dată pe munte în zona Herculane. Știu că eram încă prea mică să văd partea frumoasă a cocoțatului pe coclauri așa că printre dinți îi cam bombăneam pe ai mei.
Zona asta e destul de specială și pentru că aici am văzut la cinema filmul *7 ani în Tibet*, un film ce mi-a plăcut mult. Și a doua zi știu că ne-am aventurat și noi până la un punct undeva, unde se afla o cruce. Eu și încă 2 puștiulici am mers de drag atunci, ne imaginam în film și înfruntam cu bucurie urcușul abrut pe alocuri.
Și sunt totuși destul de uimită ce bine au ieșit pozele făcute pe film în acele vremuri. Probabil scanate nu se văd la fel de bine ca originalul. Dar detaliile sunt faine.
Deși probabil am comentat mult până să ajungem la cascada asta, mi-a plăcut la nebunie acolo. Era un loc superb. Și nu știu de ce.. dar mă ducea cu gândul la aventurile Cireșarilor. M-aș mai duce acolo cândva.
Pentru mine a fost o mare provocare să urc pe acolo, și asta pentru că încă de mică eram terifiată total de șerpi sau de gândul că acolo există șerpi. Așa că prima dată când am pornit pe traseu, mergeam așa pietrifiată gândindu-mă că sigur nu va ieși niciunul pe poteca noastră. Din fericire, niciodată nu a ieșit vreunul. Dar gândul ală mă terifia.
Dar peisajele meritau. Sunt locuri mai speciale, pe care nu le aveam acasă în Valea Jiului, pe unde ne petreceam celelalte weekenduri. Pe la noi nu prea erau cascade, decât versiuni mult mai micuțe. Deși aveam o chestie mai spectaculoasă pe Valea Arcanului.
Din păcate nu mai știu concret traseele făcute atunci, așa că dacă vreun cunoscător recunoaște ceva în poze, este rugat să lase un comentariu ajutător și pentru mine.
Îmi aduc aminte doar traseul către cruce, și altă tură când am fost către Grota cu Aburi. Dar Nu mai știu unde era cascada. Și nici cum se numea.
Cascadă! Ce frumos se auzea susurul apei..
Călători obosiți șezând să își tragă sufletul puți. Aici eram undeva la baza traseului, probabil la întoarcere. Și visam să ajungem înapoi să plonjăm în bazinele de apă termală. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. 
În parcul din centrul stațiunii Herculane în 1997.
Numele stațiunii de care este legat si numele societății noastre, vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală.
Comments
Foarte tare tipul asta, sunt o gramada de locuri foarte underground de care scrie.