Friday, September 09, 2011

Istanbul Decembrie 2010 - Prima zi

Cea mai mare dorință a mea anul trecut a fost să ajung în Istanbul în 2010. Mă îndrăgostisem de filmulețul de prezentare a Istanbulului drept capitală europeană și am ținut morțiș să ajung acolo în 2010. Și cum în timpul verii nu am putut, mi-a mai rămas o sanșă începând din Octombrie, când m-am dus în Sofia pentru un semestru.

Primele excursii dupa ce am ajuns in Sofia au fost mai scurte si mai apropiate ca destinatie. Am mers prin Bulgaria, apoi si prin Macedonia si prin Grecia. Așa că la început de decembrie a venit în cele din urmă și rândul Istanbulului . Și am avut bafta să plec cu mai multi oameni faini, care ca și mine veniseră cu Erasmus în Sofia.

Și uite așa de la un mic grup de oameni, am devenit 30 peste noapte în urma unui event pe Facebook. Ne-am adunat toți, am pus banii la un loc și am rezervat autocarul (mai aveam puțin și îl luam pe tot). Din Sofia către Istanbul sunt curse zilnice. Noi am mers cu firma MatPu. Sau cel putin de la ei am luat bilete, ca autocarul era turcesc. MatPu se afla in autogara Serdica (langa autogara centrala si gara). Ei aveau cele mai ieftine bilete, mai ales ca au oferit discount pentru cumparat in avans si pentru ca eram grup.

Asa ca intr-o seara de joi, 30 si ceva (nu mai stiu exact) de nebuni ne-am urcat in autobuzul ce mergea de la camin spre gara. Am ajuns acolo si ne-am postat langa autocar. Stiu ca plecarea era in jur de 8,30. Unii dintre noi chiar chiulisem de la un examen. Partea faina cand esti student Erasmus este ca ti se permit mai multe lucruri in limita bunului simt. Adica am fost toti 5 si am vorbit cu profa, am spus motivul real pentru care nu putem sa venim la examen (aveam ore cu ea de la 4 la 8 seara vinerea) si ne-a lasat sa-l dam in saptamana ce urma. prima poza din Taksim, undeva în jur de 6 dimineața
...
Asa că după multe ore în autobuz (am oprit și în Plovdiv puțin și apoi înainte de graniță) am ajuns în graniță. O graniță uimitor de mare, puțin cam grandomană pentru volumul scăzut de turiști de acolo. Dar din fericire am trecut ok și repede. Și a fost una din puținele dăți când m-am bucurat de faptul că sunt român și că nu trebuie să plătesc viza pentru Turcia (15 euro, valabila o luna de zile) așa cum au făcut din păcate prietenii nostri polonezi și alții. Nu știu motivul de discriminare, dar mă bucur că măcar nu taxează țările din Peninsula Balcanică.
Și după ce că terminasem rapid cu vama, autocarul s-a gândit să tragă într-o parcare imediat după vamă, unde am pierdut o oră și puțin. Ok, probabil le era foame, dar nu am fost prea încântați că am pierdut vremea stând acolo. Din fericire, cei de la magazinele de acolo acceptau și leva și euro (probabil și lei daca era nevoie). Așa că abia pe la 5 fără puțin am ajuns în cea mai mare autogara pe care am văzut-o în viața mea! Din păcate nu am poze, dar este gigantă! Ne uitam toți pe geam cu groază că nu se mai termină și ne gândeam cum naiba o să reușim noi să ieșim de aici.

Problema numărul 2 era și faptul că autogara fantastică era puțin cam la cucuieții din deal față de centru, mai precis Piața Taksim unde trebuia să ajungem noi. Am coborât noi din autobuz și mergem în interiorul sălii de așteptare a firmei care ne adusese acolo. Ne gândeam cum ajungem noi în centru. Era ca ultimii zombi, dar am zis să ne încercăm norocul cu un nene de acolo, pe care noi îl credeam turc.
Strada principală ce pornește din Taksim, ora 7 dimineața
...
Si mergem noi la nenea ăla si începem să-l întrebăm dacă știe engleza (normal). El deja se uita speriat către noi. Și apoi ne vine geniala idee să-l întrebăm dacă știe vreo limbă slavă, eventual bulgară. Și suntem uimiți când în auzim pe nenea ăla că ne zice în macedoneană că el vorbește sârbă (probabil dorea să fie politicaly corect, ăentru ca stia ca noi veneam din Sofia dar încă nu știa ce naționalitate avem). Așa că reușim să ne înțelegem perfect cu el în bulgară și macedoneană (aveam cu noi și 2 fete din MK).
Și uite așa reușim să facem rost de transport gratuit de la autogară până în Piața Taksim. Ne-au înghesuit într-un maxi-taxi și ne-au dus până acolo. Urmând ca după 3 zile, duminică să vină să ne ridice din același loc, astfel rezolvându-se problema transportului. Din ce am înțeles asta e un serviciu pe care îl pun la dispoziție grupurilor mari. Dar în cazul în care nu aveți opțiunea asta am înțeles că este un tramvai.
Și în jur de ora 6 dimineața ajungem și noi în Taksim. Ne burdușim cu bagaje și ieșim pe străduțele de acolo ca să căutăm hostelul nostru. După vreo 15 minute reușim să-l găsim. A fost mai dificil pentru că la ora aia Istanbulul era un oraș care încă se trezea, deci puțin popor pe străzi. Hostelul nostru se numea Soho. Încă din prima ne-am lovit de o problemă. Cel care era acolo în Hostel dormea pe rupte deși știa că trebuie să ajungem noi care eram ditamai grupul. L-am trezit noi până la urmă și din păcate nu avea camerele pregătite. Așa că ne-am lăsat bagajele într-o cameră și am pornit pe străduțele din Istanbul.
Și atunci a început distracția de a încerca să găsim un fastfood deschis, sau ceva cu mâncare cât mai bună. (Pt amatori Mecul era deschis, dar neinteresant pentru noi). Cum am mers destul de mult, aproape ajunsesem la capătul străzii comerciale İstiklâl Caddesi, și nu prea găsisem nimic. Așa că atunci când am zărit toneta de mai sus ne-am aruncat asupra ei. Mai mult noi cei care mai fusesem în Turcia și care știam cât de gustoși sunt covrigii aștia cu susan! Acum mai trebuia doar să găsim și o cafea bună și puteam considera că am avut o dimineață bună.
Celebrul tramvai micuț care străbate İstiklâl Caddesi de la un capăt la altul. Călătoria dacă nu mă înșel costă 1,5 lire tr. Iar pentru cei care nu știu foarte multe despre acestă zonă, İstiklâl Caddesi pornește chiar din piața Taksim (cartier Beyoğlu) și se termină undeva în zona turnului Galata (aprox). Este cea mai impresionantă stradă comercială din Istanbul vizitată anual de milioane de oameni. Fie că mergeți pe artera principală, fie că vă pierdeți pe străduțele din zonă, o să găsiți tot ce vă doriți, de la haine la baclava.
Deja începea să învie și marea metropolă. După vreo oră și ceva în care fusese mai mult pentru noi, ne bucuram acum la vederea proprietarilor de magazine care apăreau și își deschideau afacerea. Poza de mai sus e făcută în zona pieții Galatasaray. Pe acolo am întâlnit în aceea dimineață alt grup care ca și noi se plimba în speranța de a găsi mâncare sau măcar o cafea bună să te țină treaz.
Astfel am aflat că treaba cu cafeaua turcească nu prea merge în Istanbul. Adică o găsești greu, în localuri obscure, fără meniu de multe ori unde un nene foarte drăgut o să încerce să ți-o vândă cam cu 4-5 lire, ceea ce este un preț revoltător. În rest prin majoritatea localurilor dacă vei întreba de cafea ți se va răspunde *Da, avem Nescafe!* adică cafea 3 în 1 la plic, pentru care plăteai 2,5 lire. Asta a fost șocul meu în aceea dimineață, să văd că adevărata cafea turcească se bea la noi, la bulgari, la macedoneni și nu în Istanbul. Deși am găsit o cafea turcească foarte bună și la preț ok la Starbucks (uimitor nu-i așa?).
Încă mai găseam străduțe goale și în jur de 8 și ceva. Asta e o straduță pe care nu ai loc să arunci un ac seara!
Continuam căutarea unui Kebap adevărat în timp ce părăseam strada comercială unde nu avusesem noroc. Pe aici deja începeau să apară tarabele cu Fresh din fel de fel de fructe. Așa că am luat un suc de portocale ca să continuam traseul. Aveam doar 3 zile de văzut orașul așa că eram la foc continuu, cel puțin eu.
Coborând înspre Turnul Galata.
Încă nu năvălise hoarda de turiști!
Iederă roșie! Doar era decembrie.
Uitasem să vă spun că la un moment dat când ne plimbam pe strada comercială ne-am mai fragmentat, pentru că era mult prea dificil să mergem 30 de oameni împreună. Dar apoi se pare că ne-am reunit toți la Turnul Galata. Acolo am găsit o superbă ceainărie care servea și cafea. Și față de ceea ce găsisem prin oraș (mai ales pe aleea comercială) prețurile erau excelente. Un ceai mare turcesc era în jur de 1,5 lire, o cafea era cam 3 lire (da, aici chiar aveau cafea normală și nu tâmpenia de Nescafe) și o cafea expresso era cam 6 lira (nu am înțeles de ce era așa piperată).
Se pare că deja puseseră și ei instalații pentru Crăciun, deși sunt musulmani. Se vede din ce în ce mai tare europenizarea Istanbulului, care în mare parte mi s-a părut destul de european, chair și în mica excursie în partea asiatică.
Așa că am ales să beau ceai, pentru că era destul de puternic încât să mă trezească și să mă țină în mișcare încă multe ore. Mai ales că aceea ceainărie avea un aer fain. Mirosea a mare, vântul adia și noi ne bucuram de un ceai vorbind între noi în n limbi străine între noi.
Asta vedeam noi de la terasă. Și simțeam briza, mirosea în aer deja numai a covrigi calzi și baclava (era un fel de cofetărie în zonă). Și deși eram grăbiți, toți doream să profităm la maxim de cele 3 zile pe care le aveam, în momentul acela, ne-am comportat ca niște adevărați balcanici - turci și am tras mult timp de cafea și de ceai.
Ceainăria de care vă povesteam. Nu-i așa că e un loc perfect?
Dragul meu ceai, care m-a ținut trează în acele zile crunte în care am fost lipsită de cafea. Dar sincer, poate că e mai bine așa. Nu am fost prea tentată să beau cafea și m-am putut bucura mereu și peste tot de un ceai tare, cald și gustos.
Se vede că era încă prea matinal și pentru localnici.
Era frumos că aici, te servea un moșulică, ce arăta ca acel turc autentic pe care încă îl mai găsești prin manuale. Și vorbea frumos și rar, chiar dacă vorbea în turcă, aruncând din când în când și câte un cuvânt rătăcit în engleză.
Vrea cineva dulciuri?
Ambiața perfectă pentru o dimineață în Istanbul.
Paznicul ceainăriei. Feroce tare!

5 comments:

Narcisa said...

foarte faine fotografiile!

când am fost în Istanbul, eu am realizat că mai bine mă înțele cu turcii în românește decât în engleză. am rămas cu gura căscată când am văzut cât de mulți știu multe cuvinte în românește. :)

Dianora Ungureanu-Maier said...

Eu mai știam câte ceva ăn turcă și le mai aruncam. Și atunci ei erau încurcați pentru că nu știau cât de mult pricep din ce vorbește el și nu prea mai încercau șmecherii.

Chiar a mers cu româna? Ce fain! La asta sincer nu m-am gândit! Dar probabil voi încerca next time!

Ana Maria said...

AICI E DOAR O PARTE DIN ISTANBUL, CARE E ENORM SI MERITA VIZITAT!! precum si alte cartiere unde se afla Marele Bazar, Moschea Albastra, Sfanta Sofia, Partea Asiatica merita vizitata cu acele palate si case deosebite... Un oras de care pur si simplu nu ai cum sa nu te indragostesti!

Dianora Ungureanu-Maier said...

@Ana-Maria - Știu, și urmează să mai public și despre alte zone. Doar timp să am și o să vă arăt cât mai mult din ce am văzut eu prin Istanbul!

Narcisa said...

recunosc că n-a fost ideea mea de a încerca să vorbesc în românește ci m-a abordat la un momentdat un turc cu "ce faci?". :) de atunci, am încercat de fiecare dată și cu cuvinte românești și a funcționat. am dat de câțiva care fuseseră în România în anii 90 sau care au făcut comerț cu români. interesant e că pronunțau foarte bine, am auzit un "nouă'șase" și un "binișor" neaoșe de-am rămas cu gura căscată :)