Saturday, December 03, 2011

Muzeul de Arta Veche Apuseana Ing. Minovici

Multă dăruire şi un strop de inconştienţă.

Astfel ar putea fi descrisă ideea inginerului Dimitrie Minovici de a ridica o casă care să adăpostească numeroasele obiecte de artă pe care le-a colecţionat de-a lungul vieţii. A aşeza însă o piatră de temelie într-o vreme în care lumea îşi aştepta sfârşitul înseamnă mult mai mult decât o pasiune.

Micul dram de nebunie din anul 1942 se află la originea unei clădiri care fascinează prin însuşi faptul de a exista în Bucureşti, dincolo de conflagraţia mondială şi de anii demolărilor masive cărora i-a supravieţuit. Prima senzaţie pe care am avut-o cu ocazia primei vizite la Muzeul de Artă Veche Apuseană ing. Dimitrie Minovici a fost aceea a neverosimilului : aşa ceva pur şi simplu nu poate să existe, mi-am spus atunci.

Cu toate acestea, minunata casă în stil Tudor, ascunsă cam la jumătatea distanţei între Piaţa Presei Libere şi aeroportul Băneasa, există. Denumirea de muzeu nu trebuie să sperie pe nimeni, pentru că nu veţi avea parte aici de şiruri nesfârşite de săli aproape goale şi zugrăvite în alb spitalicesc. Dimpotrivă, în acest caz, ideea de muzeu trimite mai mult la un loc ce poate fi vizitat de publicul larg şi mult mai puţin la clişeul instituţiei impunătoare.

Aşadar, o casă-muzeu, o construcţie unică nu numai prin expresia arhitecturală, dar mai cu seamă prin faptul că a fost concepută pentru comorile artistice pe care le adăposteşte. Să nu uităm că, de regulă, exponatele unui muzeu sunt aşezate în funcţie de un spaţiu dat, uneori chiar improvizat sau amenajat într-o clădire care a avut iniţial o altă funcţiune. De exemplu, Muzeul Naţional de Artă al României ocupă sălile fostului Palat Regal, iar Muzeul Naţional de Istorie al României a fost instalat în ceea ce iniţial fusese Palatul Poştelor !

Nimic din toate acestea în casa Minovici, unde până şi elemente din construcţia propriu-zisă sunt obiecte de artă aduse din lungile călătorii în Europa occidentală. Printre acestea se numără scara interioară elicoidală sau şemineul masiv din camera de zi dezvoltată pe două niveluri, perfect integrate concepţiei de ansamblu. În ciuda diferenţelor accentuate privitoare la dimensiunile, stilul şi provenienţa artefactelor, nu există niciun contrast neplăcut şi totul pare a fi fost creat pentru acest interior – deşi, acum ştim bine, casa este cea care se raportează funcţional şi estetic la colecţia de artă a lui Dimitrie Minovici.

Spaţiile vizitabile se află la parter şi cuprind un vestibul, camera de zi înaltă (pentru a primi o tapiserie de mari dimensiuni, precum şi scara în spirală şi căminul deja menţionate), biblioteca şi sufrageria. Biblioteca a fost, la rândul ei, dimensionată în funcţie de mobilierul de artă adus de peste hotare, o dată cu o colecţie extrem de valoroasă de cărţi rare. De asemenea, configuraţia geometrică a ferestrelor a fost gândită pentru înglobarea unor porţiuni autentice de vitralii în tâmplăria interioară. Interesant este şi faptul că toate încăperile, cu excepţia vestibulului, nu sunt despărţite prin uşi, de unde impresia unui singur spaţiu fluid, care, în ciuda stilului istoricizant, se apropie foarte mult de concepţia arhitecturală a secolului XX. Toate acestea se datorează arhitectului Enzo Canella.

Ultimele cuvinte le-am păstrat pentru grădina şi împrejurimile casei, care merită o atenţie specială. Clădirea nu este izolată, ci face parte dintr-un ansamblu constituit în timp, care mai cuprinde Muzeul de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici (celebra Vilă Minovici sau « Vila cu clopoţei », opera arhitectului Cristofi Cerchez din 1905, în prezent închisă pentru lucrări de restaurare), Fântâna Mioriţa (realizată de arh. Octav Doicescu în 1936, cu două mozaicuri care ilustrează balada, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu) şi Gara Băneasa (construită după desenele arh. Duiliu Marcu, tot în 1936).

În ciuda stilurilor extrem de diferite ale acestor clădiri (Vila Nicolae Minovici în stil neoromânesc, Casa Dimitrie Minovici în imitaţie de stil Tudor, iar fântâna şi gara în spirit modernist, uneori extrem de sever, aproape auster), totul este pe deplin integrat, datorită distanţelor judicioase între clădiri şi plantaţiilor abundente.

Vegetaţia bogată se regăseşte şi în livada vilei Minovici (cea în stil neoromânesc) şi mai puţin în grădina de mici dimensiuni a casei lui Dimitrie Minovici, aceasta din urmă fiind amenajată, la rândul ei, ca un al doilea muzeu de artă veche, în aer liber. Astfel, desenul geometric al plantaţiilor, bazinul ornamental şi împrejmuirea scundă din piatră alcătuiesc, de fapt, cadrul aproape scenografic al unui lapidarium în care sunt aşezate, extrem de discret, fragmente de sculpturi şi statuete, parte integrantă a colecţiei Minovici. Arborii se află, de aceea, în plan secund, în livada învecinată la care se poate ajunge, de altfel, prin intermediul unor portiţe din fier forjat.

Atenţia şi grija pentru detaliu se regăsesc pretutindeni : în felul în care au fost îmbinate grinzile din lemn ale plafoanelor, în incredibila măiestrie a reconstituirii obiectelor de mari dimensiuni, în precauţiile infinite luate pentru transportul şi montarea vitraliilor (care, graţie lucrului bine făcut, au supravieţuit chiar şi cutremurului devastator din 1977) sau în ţesătura fără cusur a cărămizilor care îmbracă toate faţadele.

Prin urmare, de fiecare dată când revin în această casă, nu pot să nu mă gândesc dacă tot ceea ce văd şi revăd – pentru că mereu mai este ceva ce nu remarcasem până atunci – e real sau aievea. Şi totuşi casa Minovici rămâne dovada paradoxală că sfidarea timpului se poate naşte, uneori, şi din inconştienţa unei clipe.

Articol scris de MIRCEA STANCA.

Pentru galeria foto cu Vila Minovici, citiți acest Articol!

No comments: