Cu cortul pe Valea Arcanului Hunedoara

În urmă cu mulți ani, mai precis până prin 2004 mergeam destul de des cu cortul pe munte. Deși mama nu a fost fan al acestui *sport* de la început, s-a adaptat. Pe atunci încă eram prin Valea Jiului toată familia, mai precis în orășelul Vulcan. Așa că ne era tare ușor să evadăm câte o zi sau 2 zile în natură. Mai ales că pădurea era la doar o oră distanță cel mult!

Locul nostru preferat de campare în acele vremuri era undeva pe Valea Arcanului, adică mai sus puțin de Valea de Pești. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu zona, ajungând la finalul defileului, apare o mare intersecție. Acolo nu trebuie să continuie drumul spre Petroșani, ci trebuie să vireze către indicatoarele de Aninoasa - Vulcan - Lupeni - Uricani. După ce ați trecut deja și de Uricani, țineți drumul drept până ajungeți la Barajul de la Valea de Pești.

Nu știu însă cât de ok este drumul acum. Ultima dată când am merg doar până la baraj am ajuns mai greu cu o mașină normală. Chiar și în vremurile când mergeam cu cortul, drumul era destul de accidentat, de aceea nici nu beneficiam de o multitudine de oaspeți în zonă.

Noi ne găsisem încă de la început locul acolo într-o pădurice. Aveam pârâul lângă noi, aveam deja loc special amenajat de făcut focul, aveam loc de lăsat mașina.. ce să mai, era locul perfect! Dar mereu trebuia să ne agităm să ajungem aici primii, pentru că mai erau și alți urși ce doreau mierea. Mai ales că era primul loc de campare, mai sus de cascadă. Pârâul ce susura pe lângă cort, se transforma într-o mini cascadă la vreo 300 de metri de noi. Așa că aveai parte și de un peisaj fain, plus că puteai să te bălăcești într-o apă de 3-4 metri la baza cascadei.

Iar când nu găseam loc în poieniță, de obicei stăteam doar o zi în zonă. Nu prea doream să stăm lângă alții și să fim obligați să le ascultăm muzica. Din fericire erau destui care gândeau ca și noi, astfel că mai toati căutau o poieniță a lor unde să stea liniștiți. O singură dată ce am avut un incident cu un nene care tot insista să intre în poieniță lângă noi, deși tata îi explicase că noi dorim să fim lăsați singuri să ne bucurăm de zilele libere. Tata avea nu știu ce permis de parcare atunci, unde scria mare de tot Guvernul României, apoi steagul și abia apoi jos de tot *Permis de Parcare*. Ei bine, acestă pancartă era pusă în parbriz, așa că atunci când nenea cel arțăgos a venit spre noi să țipe.. a văzut scrisul cu Guvernul. S-a cam făcut verde, a mai mormăit ceva și s-a urcat în mașină și dus a fost pentru tot weekendul!
Eu și Max - probabil abia ajunși în poieniță. Max începuse deja vesnica lui căutare de bolovani pe care apoi să-i aducă în cort. Era pur și simplu fascinat să sape după bolovani și apoi să se plimbe mândru cu ei în gură.
Partea bună este că în zonă se găseau destule uscăciuni ca să facem și focul de un grătar. Doar trebuia să te plimbi prin zonă și mereu se găseau lemne de foc. Uneori din păcate și copăcei decedați.
Pe vremea când cortul nu era făcut dintr-un material care să respingă atât de ușor ploaia, așa că îi confecționasem noi un al doilea strat. Deși nu ne doream deloc să plouă. Cînd ne prindea ploaia trebuia să înlemnim toți (inclusiv cățelul) că dacă atingeam prea mult cortul.. ne trezeam cu o mică Niagara pe noi. Uneori chiar și al doilea strat se dovedea inutil în fața unei furtuni. Din fericire doar o singură dată am prins o astfel de furtună.. încât până și câinele s-a refugiat pe bancheta din spate a mașinii și cu greu l-am mai dat jos!
Pregătind vreascurile de foc.
Aranjând cortul.
Încălzind cățelul după ce făcuse o baie în apa rece de munte.
Focul nostru de tabără.
Cel mai frumos loc, jos fiind cascada. Și Max nu prea dorea să stea la poză. Așa că dacă aveți drum în zonă și o mașină ok pentru un drum accidentat, merită să aruncați un ochi pe Valea Arcanului. Vă asigur că o să găsiți niște peisaje puțin alterate de oameni.

Voi ce amintiri faine aveți de la cort? Aștept și de la voi ceva poze scoase de la naftalină. Poate ne mai și împărtășiți câte un loc secret de campare.

Comments