După ce am ajuns în oraș, ne-am pus puțin în fund.. am râs de drumul cu taxiul și apoi am mers către Piața centrală a orășelului. Acolo am văzut Casa de cultură, care este în poza de mai sus, cât și mulți oameni senini ieșiți la o plimbare sau la o cafea admirând panorama.
Ne-am pozat toți cu stâncile în spate și apoi am mers către centrul de informare turistică, care și la ei era închis sâmbăta dimineața. Dar măcar acolo am găsit o hartă mare a locului și am început să urmăm indicatoarele ca să ajungem sus la cetate.
Belogradchik este un oraș în nord-vestul Bulgariei, situat în provincia Vidin. Belogradchik (traducere: orășel alb) se află la poalele dealurilor de lângă Munții Balcani, la est de granița cu Serbia și la 50 de km de fluviul Dunărea. Orașul este cunoscut pentru formațiunile calcaroase impresionante, așa – numitele roci Belogradchik, ce acoperă o zonă de 90 de km pătrați și ce ating și 200 de metri în înălțime.
Este al doilea oraș ca dimensiune din regiune, după Vidin. Întemeierea orașului a avut loc în urmă cu mulți ani, pe când încă trăiau romanii în regiune. Aceștia au construit Fortăreața.
Scările ce duc către cetate. Acest oraș a fost distrus de multe ori și reconstruit de-a lungul anilor. E fain că nu prea se poate vedea asta, decât în câteva părți ale orașului.
Moscheea turcească din oraș. Din păcate este în paragină în ziua de azi. Intrarea era bine sigilată cu un laț mare și un lacăt pe măsură. Pe dinafară din fericire încă arată foarte fain. Poate să fie restaurată.
Acolo am găsit o mică colonie de gărgărițe.
Au fost găsite dovezi ale existenței acestui oraș încă din 1454. În realitate, fortăreața a fost construită de turci și finisată în 1837. După eliberare, Belogradchik a devenit un centru turistic, ce a atras atât bulgari, cât și oameni din toate colțurile lumii.
Kaleto este una dintre cele mai bine păstrate cetăți din Bulgaria. În secolele I – III, romanii au folosit cetatea pentru a păzi drumurile strategice, folosind rocile pentru a se ascunde.
Localizat la poalele munților Balcani, cetatea a fost folosită în Antichitate, întâi de către romani, făcând parte din manevra lor defensivă și apoi de către Imperiul Bizantin. Cetatea a fost extinsă de către bulgari.
Orașul văzut de sus, din apropierea cetății.
Deși era o zi călduroasă, de dimineață fusese destul de răcoare atât în Sofia cât și în alte zone se pare. Așa că prin zonele umbrite, am putut să mai găsesc frunze înghețate. Mai ales în jurul zidurilor cetății.
Așa că am putut să mă distrez puțin făcând niște macrouri.
Fortăreața, numită Belgrad la acel timp, a fost una dintre ultimile fortărețe ce au căzut sub monopol turcesc, la sfârșitul secolul al XIV-lea. Aici a fost plasată o garizoană, ce a jucat un rol – cheie în apărarea de părțile vestice ale țării și a spulberat revoltele bulgarilor.
În perioada de dinainte de 1805 și până în 1837, fortăreața Kaleto a fost extinsă și reconstruită pentru a permite tragerea de foc de armă sub supravegherea inginerilor francezi și italieni. Plăcile memoriale de după construcție sunt scrie atât în bulgară, cât și în turcă – un caz unic în istoria construcțiilor fortărețelor turcești.
Fiindcă cetatea era închisă între anumite ore, a trebuit să mai așteptăm puțin până să intrăm. Așa că am explorat o altă stâncă mare, care se afla chiar lângă Observator. Am urcat scările de acolo.. și am rămas socați de peisaj.
Cetatea era închisă într-un anumit interval pentru că acolo se toarnă un film încă din vară. Nu știu din păcate cât va mai dura.. dar mereu au pauză de prânz, în jur de ora 13-14 când se poate merge înauntru.
Seamănă puțin cu Sfinxul nostru nu?
Biletul de intrare în cetate este 4 leva și din păcate nu există niciun fel de reducere pentru studenți. E mai piperat puțin, dar măcar vezi ceva inedit.
Pe timp de război, numărul apărătorilor fortăreței și ai dealurilor apropiate ajungea la 3.000 de oameni. Stâncile și fortăreața Belogradchik fac parte din uniunea turistică bulgară. Program de vizitat: zilnic. Vara: 9 am – 6 pm. Iarna: 9 am – 5 pm.
Cele mai minunate roci înconjoară Belogradchik: Madonna, Călăreţul, Călugării, Studentul, Leul, Ursul, Adam şi Eva, etc. La distanţă de 4 km de oraş, în apropiere de peştera Lepenitsa, se află o altă grupare de roci, unde cea mai mare este numită Dinozaurul.
Celebra imagine a Belogradchikului.
O parte din recuzita de filmare. Din păcate nu prea știu despre ce este vorba, dar după costume, este vorba despre ceva medieval. O să vedem noi poate la anul.
De pe platforma a faimoasei Piatră a Gândului poţi admira priveliştea infinită a vârfurilor, stâncilor, prăpăstiilor, pajiştilor luxuriante, fluxurilor calme şi alinierea Munţiilor Stara Planina.
În faţa unei asemenea privelişti vei rămâne fără cuvinte. Numele fiecărei formaţiuni de stânci este dat de folclor. Flora dimprejurul rocilor Belogradchik include multe specii rare tipice Balcanilor şi sunt cuprinse în Cartea Roşie a Bulgariei.
Animalele sunt reprezentate de vulturul imperial, bufniţa, vulturul mic, barza neagră, lupul, mistreţul, căprioara, etc. Poţi porni pe una dintre căile hoinare de la Belogradchik către stânci, căi adecvate şi pentru ciclism.
La sfârşitul Paleozoicului, această regiune era acoperită de nisip stratificat şi stânci, care au fost acoperite ulterior de mare, pe fundul căreia s-au depus nisip, pietriş şi lut. Cu timpul, acestea materiale s-au compactat şi astfel au apărut conglomeratele.
Culoarea roşiatică se datorează oxizilor de fier şi hidroxizilor. Ca rezultat a Erei Alpine, complexul s-a încreţit şi s-a înălţat deasupra apei. În milioane de ani, natură a sculptat stâncile fără formă, prefăcându-le în creaturi mitologice, oameni, animale şi păsări.
De asemenea, natura a creat peste o sută de peşteri. Aceste coloane de stânci au format o fortăreaţă naturală, care a fost exploatată încă din vremuri antice.
Peisajul este de vis nu? Chiar e uimitor ce peisaj superb se găseste atât de aproape de România. Așa cum noi avem vulcanii noroioși, bulgarii au stâncile astea.
Tot plimbându-ne pe acolo, am zărit locul perfect pentru a sta puțin sa admirăm locul și să luam prânzul fugitiv. Așa că am alergat puțin ca nimeni să nu ne ocupe locul.
Din fericire pe acolo nu plouase recent, încât puteam să mergem pe pietre fără nicio problemă. Deși pe alocuri erau destul de alunecoase chiar și așa.
Locul perfect pentru poze.. pentru un sandvich..
și desigur.. pentru siesta, de ce nu? Doar mai aveam timp.
Pur și simplu nu ne venea să mai plecăm de acolo. Și încă un sfat.. chiar dacă afară este cald, este bine să aveți și un hanorac la voi, pentru că sus pe stânci bate bine de tot vântul chiar și vara.
Jos de tot, prietenii mei arătau ca și niște furnici. Iar stâncile uimitoare. Nu mă miră că anual vin aici o mulțime de turiști. Iar locul a participat în cursa pentru cele 7 minuni ale lumii ale noii lumi.
Pregătindu-ne de plecare, din nou în gara din Oreșeț, un sătuc uitat de lume, dar chiar și așa având farmecul lui. Mai ales că oamenii din gară erau tare drăguți. E fain să vezi Bdziști zâmbitori.
După ce am ajuns în oraș, ne-am pus puțin în fund.. am râs de drumul cu taxiul și apoi am mers către Piața centrală a orășelului. Acolo am văzut Casa de cultură, care este în poza de mai sus, cât și mulți oameni senini ieșiți la o plimbare sau la o cafea admirând panorama.
Ne-am pozat toți cu stâncile în spate și apoi am mers către centrul de informare turistică, care și la ei era închis sâmbăta dimineața. Dar măcar acolo am găsit o hartă mare a locului și am început să urmăm indicatoarele ca să ajungem sus la cetate.
Belogradchik este un oraș în nord-vestul Bulgariei, situat în provincia Vidin. Belogradchik (traducere: orășel alb) se află la poalele dealurilor de lângă Munții Balcani, la est de granița cu Serbia și la 50 de km de fluviul Dunărea. Orașul este cunoscut pentru formațiunile calcaroase impresionante, așa – numitele roci Belogradchik, ce acoperă o zonă de 90 de km pătrați și ce ating și 200 de metri în înălțime.
Este al doilea oraș ca dimensiune din regiune, după Vidin. Întemeierea orașului a avut loc în urmă cu mulți ani, pe când încă trăiau romanii în regiune. Aceștia au construit Fortăreața.
Scările ce duc către cetate. Acest oraș a fost distrus de multe ori și reconstruit de-a lungul anilor. E fain că nu prea se poate vedea asta, decât în câteva părți ale orașului.
Moscheea turcească din oraș. Din păcate este în paragină în ziua de azi. Intrarea era bine sigilată cu un laț mare și un lacăt pe măsură. Pe dinafară din fericire încă arată foarte fain. Poate să fie restaurată.
Acolo am găsit o mică colonie de gărgărițe.
Au fost găsite dovezi ale existenței acestui oraș încă din 1454. În realitate, fortăreața a fost construită de turci și finisată în 1837. După eliberare, Belogradchik a devenit un centru turistic, ce a atras atât bulgari, cât și oameni din toate colțurile lumii.
Kaleto este una dintre cele mai bine păstrate cetăți din Bulgaria. În secolele I – III, romanii au folosit cetatea pentru a păzi drumurile strategice, folosind rocile pentru a se ascunde.
Localizat la poalele munților Balcani, cetatea a fost folosită în Antichitate, întâi de către romani, făcând parte din manevra lor defensivă și apoi de către Imperiul Bizantin. Cetatea a fost extinsă de către bulgari.
Orașul văzut de sus, din apropierea cetății.
Deși era o zi călduroasă, de dimineață fusese destul de răcoare atât în Sofia cât și în alte zone se pare. Așa că prin zonele umbrite, am putut să mai găsesc frunze înghețate. Mai ales în jurul zidurilor cetății.
Așa că am putut să mă distrez puțin făcând niște macrouri.
Fortăreața, numită Belgrad la acel timp, a fost una dintre ultimile fortărețe ce au căzut sub monopol turcesc, la sfârșitul secolul al XIV-lea. Aici a fost plasată o garizoană, ce a jucat un rol – cheie în apărarea de părțile vestice ale țării și a spulberat revoltele bulgarilor.
În perioada de dinainte de 1805 și până în 1837, fortăreața Kaleto a fost extinsă și reconstruită pentru a permite tragerea de foc de armă sub supravegherea inginerilor francezi și italieni. Plăcile memoriale de după construcție sunt scrie atât în bulgară, cât și în turcă – un caz unic în istoria construcțiilor fortărețelor turcești.
Fiindcă cetatea era închisă între anumite ore, a trebuit să mai așteptăm puțin până să intrăm. Așa că am explorat o altă stâncă mare, care se afla chiar lângă Observator. Am urcat scările de acolo.. și am rămas socați de peisaj.
Cetatea era închisă într-un anumit interval pentru că acolo se toarnă un film încă din vară. Nu știu din păcate cât va mai dura.. dar mereu au pauză de prânz, în jur de ora 13-14 când se poate merge înauntru.
Seamănă puțin cu Sfinxul nostru nu?
Biletul de intrare în cetate este 4 leva și din păcate nu există niciun fel de reducere pentru studenți. E mai piperat puțin, dar măcar vezi ceva inedit.
Pe timp de război, numărul apărătorilor fortăreței și ai dealurilor apropiate ajungea la 3.000 de oameni. Stâncile și fortăreața Belogradchik fac parte din uniunea turistică bulgară. Program de vizitat: zilnic. Vara: 9 am – 6 pm. Iarna: 9 am – 5 pm.
Cele mai minunate roci înconjoară Belogradchik: Madonna, Călăreţul, Călugării, Studentul, Leul, Ursul, Adam şi Eva, etc. La distanţă de 4 km de oraş, în apropiere de peştera Lepenitsa, se află o altă grupare de roci, unde cea mai mare este numită Dinozaurul.
Celebra imagine a Belogradchikului.
O parte din recuzita de filmare. Din păcate nu prea știu despre ce este vorba, dar după costume, este vorba despre ceva medieval. O să vedem noi poate la anul.
De pe platforma a faimoasei Piatră a Gândului poţi admira priveliştea infinită a vârfurilor, stâncilor, prăpăstiilor, pajiştilor luxuriante, fluxurilor calme şi alinierea Munţiilor Stara Planina.
În faţa unei asemenea privelişti vei rămâne fără cuvinte. Numele fiecărei formaţiuni de stânci este dat de folclor. Flora dimprejurul rocilor Belogradchik include multe specii rare tipice Balcanilor şi sunt cuprinse în Cartea Roşie a Bulgariei.
Animalele sunt reprezentate de vulturul imperial, bufniţa, vulturul mic, barza neagră, lupul, mistreţul, căprioara, etc. Poţi porni pe una dintre căile hoinare de la Belogradchik către stânci, căi adecvate şi pentru ciclism.
La sfârşitul Paleozoicului, această regiune era acoperită de nisip stratificat şi stânci, care au fost acoperite ulterior de mare, pe fundul căreia s-au depus nisip, pietriş şi lut. Cu timpul, acestea materiale s-au compactat şi astfel au apărut conglomeratele.
Culoarea roşiatică se datorează oxizilor de fier şi hidroxizilor. Ca rezultat a Erei Alpine, complexul s-a încreţit şi s-a înălţat deasupra apei. În milioane de ani, natură a sculptat stâncile fără formă, prefăcându-le în creaturi mitologice, oameni, animale şi păsări.
De asemenea, natura a creat peste o sută de peşteri. Aceste coloane de stânci au format o fortăreaţă naturală, care a fost exploatată încă din vremuri antice.
Peisajul este de vis nu? Chiar e uimitor ce peisaj superb se găseste atât de aproape de România. Așa cum noi avem vulcanii noroioși, bulgarii au stâncile astea.
Tot plimbându-ne pe acolo, am zărit locul perfect pentru a sta puțin sa admirăm locul și să luam prânzul fugitiv. Așa că am alergat puțin ca nimeni să nu ne ocupe locul.
Din fericire pe acolo nu plouase recent, încât puteam să mergem pe pietre fără nicio problemă. Deși pe alocuri erau destul de alunecoase chiar și așa.
Locul perfect pentru poze.. pentru un sandvich..
și desigur.. pentru siesta, de ce nu? Doar mai aveam timp.
Pur și simplu nu ne venea să mai plecăm de acolo. Și încă un sfat.. chiar dacă afară este cald, este bine să aveți și un hanorac la voi, pentru că sus pe stânci bate bine de tot vântul chiar și vara.
Jos de tot, prietenii mei arătau ca și niște furnici. Iar stâncile uimitoare. Nu mă miră că anual vin aici o mulțime de turiști. Iar locul a participat în cursa pentru cele 7 minuni ale lumii ale noii lumi.
Pregătindu-ne de plecare, din nou în gara din Oreșeț, un sătuc uitat de lume, dar chiar și așa având farmecul lui. Mai ales că oamenii din gară erau tare drăguți. E fain să vezi Bdziști zâmbitori.
Comments
@Dudian - Nu stiu inca. O sa caut pe net sa vad ce pot afla.