Tuesday, November 30, 2010

Poze Orasul Belogradchik Vidin Bulgaria

După ce am ajuns în oraș, ne-am pus puțin în fund.. am râs de drumul cu taxiul și apoi am mers către Piața centrală a orășelului. Acolo am văzut Casa de cultură, care este în poza de mai sus, cât și mulți oameni senini ieșiți la o plimbare sau la o cafea admirând panorama.
Ne-am pozat toți cu stâncile în spate și apoi am mers către centrul de informare turistică, care și la ei era închis sâmbăta dimineața. Dar măcar acolo am găsit o hartă mare a locului și am început să urmăm indicatoarele ca să ajungem sus la cetate.
Belogradchik este un oraș în nord-vestul Bulgariei, situat în provincia Vidin. Belogradchik (traducere: orășel alb) se află la poalele dealurilor de lângă Munții Balcani, la est de granița cu Serbia și la 50 de km de fluviul Dunărea. Orașul este cunoscut pentru formațiunile calcaroase impresionante, așa – numitele roci Belogradchik, ce acoperă o zonă de 90 de km pătrați și ce ating și 200 de metri în înălțime.
Este al doilea oraș ca dimensiune din regiune, după Vidin. Întemeierea orașului a avut loc în urmă cu mulți ani, pe când încă trăiau romanii în regiune. Aceștia au construit Fortăreața.
Scările ce duc către cetate. Acest oraș a fost distrus de multe ori și reconstruit de-a lungul anilor. E fain că nu prea se poate vedea asta, decât în câteva părți ale orașului.
Moscheea turcească din oraș. Din păcate este în paragină în ziua de azi. Intrarea era bine sigilată cu un laț mare și un lacăt pe măsură. Pe dinafară din fericire încă arată foarte fain. Poate să fie restaurată.
Acolo am găsit o mică colonie de gărgărițe.
Au fost găsite dovezi ale existenței acestui oraș încă din 1454. În realitate, fortăreața a fost construită de turci și finisată în 1837. După eliberare, Belogradchik a devenit un centru turistic, ce a atras atât bulgari, cât și oameni din toate colțurile lumii.
Kaleto este una dintre cele mai bine păstrate cetăți din Bulgaria. În secolele I – III, romanii au folosit cetatea pentru a păzi drumurile strategice, folosind rocile pentru a se ascunde.
Localizat la poalele munților Balcani, cetatea a fost folosită în Antichitate, întâi de către romani, făcând parte din manevra lor defensivă și apoi de către Imperiul Bizantin. Cetatea a fost extinsă de către bulgari.
Orașul văzut de sus, din apropierea cetății.
Deși era o zi călduroasă, de dimineață fusese destul de răcoare atât în Sofia cât și în alte zone se pare. Așa că prin zonele umbrite, am putut să mai găsesc frunze înghețate. Mai ales în jurul zidurilor cetății.
Așa că am putut să mă distrez puțin făcând niște macrouri.
Fortăreața, numită Belgrad la acel timp, a fost una dintre ultimile fortărețe ce au căzut sub monopol turcesc, la sfârșitul secolul al XIV-lea. Aici a fost plasată o garizoană, ce a jucat un rol – cheie în apărarea de părțile vestice ale țării și a spulberat revoltele bulgarilor.
În perioada de dinainte de 1805 și până în 1837, fortăreața Kaleto a fost extinsă și reconstruită pentru a permite tragerea de foc de armă sub supravegherea inginerilor francezi și italieni. Plăcile memoriale de după construcție sunt scrie atât în bulgară, cât și în turcă – un caz unic în istoria construcțiilor fortărețelor turcești.
Fiindcă cetatea era închisă între anumite ore, a trebuit să mai așteptăm puțin până să intrăm. Așa că am explorat o altă stâncă mare, care se afla chiar lângă Observator. Am urcat scările de acolo.. și am rămas socați de peisaj.
Cetatea era închisă într-un anumit interval pentru că acolo se toarnă un film încă din vară. Nu știu din păcate cât va mai dura.. dar mereu au pauză de prânz, în jur de ora 13-14 când se poate merge înauntru.
Seamănă puțin cu Sfinxul nostru nu?
Biletul de intrare în cetate este 4 leva și din păcate nu există niciun fel de reducere pentru studenți. E mai piperat puțin, dar măcar vezi ceva inedit.
Pe timp de război, numărul apărătorilor fortăreței și ai dealurilor apropiate ajungea la 3.000 de oameni. Stâncile și fortăreața Belogradchik fac parte din uniunea turistică bulgară. Program de vizitat: zilnic. Vara: 9 am – 6 pm. Iarna: 9 am – 5 pm.
Cele mai minunate roci înconjoară Belogradchik: Madonna, Călăreţul, Călugării, Studentul, Leul, Ursul, Adam şi Eva, etc. La distanţă de 4 km de oraş, în apropiere de peştera Lepenitsa, se află o altă grupare de roci, unde cea mai mare este numită Dinozaurul.
Celebra imagine a Belogradchikului.
O parte din recuzita de filmare. Din păcate nu prea știu despre ce este vorba, dar după costume, este vorba despre ceva medieval. O să vedem noi poate la anul.
De pe platforma a faimoasei Piatră a Gândului poţi admira priveliştea infinită a vârfurilor, stâncilor, prăpăstiilor, pajiştilor luxuriante, fluxurilor calme şi alinierea Munţiilor Stara Planina.
În faţa unei asemenea privelişti vei rămâne fără cuvinte. Numele fiecărei formaţiuni de stânci este dat de folclor. Flora dimprejurul rocilor Belogradchik include multe specii rare tipice Balcanilor şi sunt cuprinse în Cartea Roşie a Bulgariei.
Animalele sunt reprezentate de vulturul imperial, bufniţa, vulturul mic, barza neagră, lupul, mistreţul, căprioara, etc. Poţi porni pe una dintre căile hoinare de la Belogradchik către stânci, căi adecvate şi pentru ciclism.
La sfârşitul Paleozoicului, această regiune era acoperită de nisip stratificat şi stânci, care au fost acoperite ulterior de mare, pe fundul căreia s-au depus nisip, pietriş şi lut. Cu timpul, acestea materiale s-au compactat şi astfel au apărut conglomeratele.
Culoarea roşiatică se datorează oxizilor de fier şi hidroxizilor. Ca rezultat a Erei Alpine, complexul s-a încreţit şi s-a înălţat deasupra apei. În milioane de ani, natură a sculptat stâncile fără formă, prefăcându-le în creaturi mitologice, oameni, animale şi păsări.
De asemenea, natura a creat peste o sută de peşteri. Aceste coloane de stânci au format o fortăreaţă naturală, care a fost exploatată încă din vremuri antice.
Peisajul este de vis nu? Chiar e uimitor ce peisaj superb se găseste atât de aproape de România. Așa cum noi avem vulcanii noroioși, bulgarii au stâncile astea.
Tot plimbându-ne pe acolo, am zărit locul perfect pentru a sta puțin sa admirăm locul și să luam prânzul fugitiv. Așa că am alergat puțin ca nimeni să nu ne ocupe locul.
Din fericire pe acolo nu plouase recent, încât puteam să mergem pe pietre fără nicio problemă. Deși pe alocuri erau destul de alunecoase chiar și așa.
Locul perfect pentru poze.. pentru un sandvich..
și desigur.. pentru siesta, de ce nu? Doar mai aveam timp.
Pur și simplu nu ne venea să mai plecăm de acolo. Și încă un sfat.. chiar dacă afară este cald, este bine să aveți și un hanorac la voi, pentru că sus pe stânci bate bine de tot vântul chiar și vara.
Jos de tot, prietenii mei arătau ca și niște furnici. Iar stâncile uimitoare. Nu mă miră că anual vin aici o mulțime de turiști. Iar locul a participat în cursa pentru cele 7 minuni ale lumii ale noii lumi.
Pregătindu-ne de plecare, din nou în gara din Oreșeț, un sătuc uitat de lume, dar chiar și așa având farmecul lui. Mai ales că oamenii din gară erau tare drăguți. E fain să vezi Bdziști zâmbitori.

Monday, November 29, 2010

Drumul catre Belogradchik

Aventura a început foarte devreme într-o dimineață de sâmbătă. Toți am coborât în fața căminului încă de la 6 dimineața. Am început să mergem către stația de autobuz și la un moment dat vedem că autobuzul vine în stație mult mai devreme decât era scris în program. Așa că alergăm ca nebunii și.. cu toate astea tot îl ratămn. Nici aici, autobuzul nu așteaptă călătorii. Până la urmă.. luam un taxi și mergem către gară.
Ajungem acolo destul de repede. Și mai așteptăm puțin să ne strângem și apoi.. urmează distracția! Am ajuns la ghișeu și am început să discutăm despre bilete, pentru că nu toți aveam bilete reduse. Până la urmă cea mai convenabilă soluție a fost să luam bilete dus-întors. Așa am avut și o mică reducere.
Excursia a fost pe la începutul lui octombrie, așa că încă nu primisem carnetele de student și deci nu aveam niciun fel de reducere. Biletul dus întors a costat 20 leva. În mod normal, cu reducere de student ar fi fost 12 leva! Costă mai mult pentru că distanța este mare, se călătorește prin munte.. și călătoria cu trenul durează 4 ore.
De precizat că gara nu se numește Belogradchik ci Oreșeț! Așa că.. 4 ore mai târziu am ajuns și în Oreshets, am coborât din tren și am constatat că nu exista niciun maxi-taxi cum scria pe net, dar din fericire erau acolo 4 taxiuri. Pentru a ajunge în oraș, puteam să folosim taxiul pe post de maxi taxi. 2 leva de persoană. Până ne-am tot gândit noi, 2 taxiuri plecaseră deja. Au mai rămas 2, dintre care unul deja avea 2 oameni. Așa că șoferul ne-a zis că să ne hotărâm mai repede, și că acolo pe bancheta din spate pot încape 3 oameni subțirei. Și uimitor.. 3 fete curajoase au încăput acolo. Taxiul sardină, a cărui ușă cu greu s-a închis.. a plecat în trombă, urmând ca noi să-l urmăm curând.
Noi, cei 5 rămași, am luat alt taxi. Tot o lada veche (și am fost mândri de asta, se potrivea mai bine cu peisajul rustic al zonei) cu o femeie la volan. Deși noi nu am avut parte de aventurile celor din primul taxi (mers cu viteza, iar ele făcute sardină).. și noi am avut distracția noastră.
Pe niște serpentine mai strânse, tanti mândră să afle că noi suntem străini din atâtea tări și îi vizităm orașul.. s-a apucat să ne arate niște poze cu fata ei, care fusese vara asta la Marele Canion. Era tare mândră de ea, pentru că reușise să obțină o bursă pentru state. Așa că până în oraș am admirat Marele Canion.. pregătindu-ne pentru micul canion (dar oricum foarte impresionant) de aici!
Afară încă era cald și frumos iar copacii încă în multe culori. Au fost 10 kilometri superbi și distractivi. Mai ales că tanti era foarte deschisă și ne-a oferit câteva sfaturi despre ce să facem pe acolo. Și ne-a întrebat apoi la cât plecăm ca să ne aștepte să ne ducă înapoi la gară pe seară.
Mai ales că ei fac mereu ture între Oreșeț și Belogradchik în funcție de trenuri. E fain că astfel am aflat că ei sunt foarte importanți aici. Nu toți oamenii având o mașină, în caz de ceva, la ei se apelează. Mi-a povestit că dacă este o urgență medicală, ei sunt sunați să ducă pacientul la medic în Vrața.
Peisajul era de vis! Și mai ales pentru că imediat după curbă am beneficiat de o superbă panoramă a orașului și a stâncilor.
Intrarea în oraș încă arăta puțin comunistă.
Dar odată ajuns acolo, nu vei regreta nimic! Mai ales că peisajul este de vis! Chiar dacă drumul a fost lung, totul a meritat.

Thursday, November 25, 2010

Casa lui Dimcho Debelyanov Koprivshtitsa

Dimcho Debelyanov a fost un autor şi poet bulgar a cărui moarte ce a survenit în timpul Primului Război Mondial a terminat vremelnic ceea ce părea a fi o carieră literară promiţătoare.
Născut într-o familie prosperă în Koprivshtitsa, Bulgaria, Dimcho s-a confruntat cu moartea tatălui său în 1896, ceea ce făcut ca familia sa să trebuiască să se mute în Plovdiv şi apoi în Sofia opt ani mai târziu. Debelyanov a vorbit mereu despre acei opt ani din Plovdiv cu regret, numindu-l "oraşul plin de tristeţe".
În 1906 a început să îşi trimită poeziile la revistele literare bulgare, la rugăminţile lui Pencho Slaveikov. Astfel şi-a văzut primele creaţii publicate, care au fost și foarte bine primite. A schimbat job după job în următorii şase ani, nefiind capabil să se stabilească undeva, şi a ocupat postul de funcţionar junior la o staţie centrală de meteorologie şi de jurnalist indepedent, înainte de a se înrola în armată în 1912 pentru a lupta în Războaiele Balcanice.
În 1914 a fost eliberat din funcţiile militare şi a acceptat un post într-un birou, o poziţie pe care o ura aşa de mult încât s-a înrolat din nou în armată doi ani mai târziu, însă a fost omorât lângă Dolno şi Gorno Karadjovo în timpul unei lupte cu o divizie irlandeză. Corpul său a fost înmormântat în localitatea Valovishta, astăzi cunoscută sub denumirea de Sidirokastro, Grecia. Rămăşiţele sale umane au fost duse în oraşul său natal abia în 1931.
Creaţiile sale au fost strânse de prietenii săi, după moartea sa, şi publicate într-o antologie de două volume împreună cu o colecţie de scrisori şi scrieri personale. Acestea au devenit faimoase în Bulgaria de după război, criticii fiind de părere că acestea reflectă sufletul poetului în mod remarcabil, ele încadrându-se în stilul simbolist şi astfel neputând să fie încadrate într-o anumită temă, încercând mai degrabă să abordeze îndeaproape prezenţa morţii şi disperarea, creând un efect de melancolie sumbră.
Casa unde s-a născut Dimcho Debelianov încă păstrează magia radiantă din poeziile celui mai delicat poet bulgar. Trecând peste poarta de lemn, vizitatorul va fi imediat atras de curtea minunată, cu pini vechi şi cireşi pitoreşti. O casă mică din lemn cu pereţi de un albastru închis se află în mijlocul unui peisaj verde bogat, învăluită de un parfum delicios.
Frumuseţea acestei case şi a acestui oraş a rămas în sufletul poetului până la ultima răsuflare. Viaţa poetului Dimcho Debelianov s-a sfârşit tragic, pe când avea doar 29 de ani.